Incep istorisirea expeditiilor noastre, cu prima expeditie efectuata de noi, in Muntii Bucegi, intre 10-11 August 2013. Startul acestei expeditii a fost dat in Aprilie 2013, cand am decis ca este nevoie de infiintarea unei echipe speciale, care sa se ocupe in prima faza de ancheta cu privire la Marea Descoperire din Bucegi, din August 2003, iar informatiile ce le obtineam, fie cu dovezi empirice, fie „pe surse”, pentru a fi prezentate oamenilor.
Denumirea de „Departamentul Zero Romania”, a fost stabilit in Ziua Z a expeditiei noastre, fiind o sugestie din partea mai multor persoane, ce au facut parte din echipa, in acel moment. Cu alte cuvinte s-a ales identitatea organizatiei ceausiste pentru a duce mai departe, dar sub o alta forma, ideea de cercetari ale fenomenelor parapsihologice si aspectelor conexe.
Evenimentul a fost lansat pentru prima data pe Facebook, iar acest eveniment a atras atentia multor persoane, care au devenit foarte interesate de ceea ce doream eu sa fac. De-a lungul lunilor, care au trecut, de la lansarea evenimentului si-au manifestat interesul de a participa la acest eveniment, tot felul de persoane. Evenimentul, era unul public, oricine era interesat putea sa participe la el, fara sa-mi plateasca ceva mie sau altei persoane. Prin luna Iunie 2013, am vazut ca se inscrisesera cateva mii de persoane, asta facandu-ma sa ma sochez, pentru ca nu stiam, cum as fi putut gestiona, o astfel de expeditie, prima oara, la un asemenea numar de persoane, de parca am fi vrut sa facem o revolutie, nu alta.
Asadar, am luat decizia de a tria persoanele din eveniment. Zilnic publicam in cadrul evenimentului, tot felul de postari, care aveau legatura cu expeditia, asta pentru a vedea cati isi mai manifesta interesul si cati nu. Treptat, treptat, am observat ca din acele mii de persoane, numarul celor care isi aratau interesul scadea pe zi ce trece. Eu, vazand cum scade, persoane care nu-si mai manifestau interesul erau imediat sterse din eveniment, asa ca evenimentul il facusem unul privat, caci mai aveam mai putin de doua luni pana la eveniment. Cu o saptamana inainte de eveniment, pe 3 August 2013, am mai ramas doar cu zece persoane, caci celelalte, nu si-au mai manifestat interesul, asa ca pentru a nu ne mai incurca, le-am sters din eveniment.
In acea ultima saptamana, am avut tot felul de discutii telefonice intre noi, cu privire la traseele abordate si zona unde vom fi cazati. De aceste aspecte s-a ocupat cel mai mult o femeie cu numele de Diana.
Pe 10 August cand am ajuns in Bucegi, initial trebuia doar sa stam in ziua respectiva si sa admiram frumusetea locului si sa facem cunostinta unii cu altii. Nu a fost sa fie asa, caci am hotarat o mare parte dintre noi sa plecam de la baza noastra si sa urcam muntele pana la sfinx. Cand am ajuns la telecabina de la Padina o mare parte din grup au luat decizia de a se duce cu telecabina, insa eu cu George si Adi „mai chitre” asa am decis sa urcam.
Drumul nu a fost deloc usor la urcare, norocul nostru a fost ca eram echipati cu bocanci, astfel nu am fi putut urca si existau zone in care intr-o fractiune de secunda iti puteai rupea gatul, glezna, picioarele, mainile etc.
Erau foarte putini oameni care urcau desi era zi de sambata, dar putin mai multi care coborau, dar in niciun caz acestia nu erau numerosi, caci zona e extrem de dificila si multi erau echipati cu adidasi etc. deci neconform cum cere muntele, din aceasta cauza salvamontul trebuie sa stea sa recupereze toti imebecilii care vin in papuci si se accidenteaza.
In apropiere de Sfinx, la o distanta de vreo 500 m pe o creasta, destul de bine ascunsa am descoperit o pestera, impresionanta. Pentru a fi observata pestera care este dispus oblic pe Masivul Bucegi si care dupa analizeze facute de noi duce exact catre Sala Proiectiilor, este nevoie de a ne abate de la traseu undeva la 200-300 de metri pe o fasie greu accesibila, dar nesigura, dar chiar si asa, pestera este undeva mai jos ca intr-o groapa. Am facut si poze, dar am si filmat, pestera fiind pentru inaltimea unui om obisnuit cam 180 cm, un diametru cam de 200 cm, insa cei de la salvamont au spus ca pestera este necunoscuta pentru ei, dar din ce stiu ei, aceasta ar avea zeci de metri lungime daca nu chiar sute!
Apoi am ajuns cu chiu cu vai sus la Sfinx. Este destul de interesant ca sfinx-ul daca este privit dintr-un anumit unghi se vede ca doua chipuri de om ce privesc in doua parti opuse, avem si poza respectiva si e formidabila.
Apoi, tot sambata, dupa ce ne-am distrat putin pe la sfinx, am mers pe la cabana de acolo, am servit masa, apoi am decis sa coboram iarasi muntele fara sa mai luam telecabina.
Cei care au urcat cu telecabina de jos auzind ca trebuie sa coboare fara telecabina au spus „perfect”, dar eu care am urcat pe jos nu prea mai eram de acord, in fine, trebuia sa ma duc singur la telecabina, asa ca am luat decizia sa cobor si eu muntele impreuna cu echipa, chiar daca eram sigur ca o sa mi se inmoaie picioarele si o sa cad pe acolo.
La coborare, noi mai obisnuiam fie sa vorbim serios, fie sa mai facem glume si cand radeam uitam pe unde calcam si nu mai aveam forta in picior si eram gata-gata sa-mi provoc o entorsa. Urcatul pe munte a durat 3 ore jumate, iar coboratul vreo 2 ore jumate. Aceste ore au si pauze intre ele de cateva minute, caci nu va imaginati ca am putut merge 3 ore jumate fara vreun pic de pauza!
Apoi am ajuns la baza Padinei si ne-am indreptat spre baza noastra unde eram cazati. Seara a fost minunata, desi eram obositi am putut sa ne distram si sa petrecem unii cu altii afara la un foc de tabara. Eu pe la ora 1 m-am pus sa dorm frant de oboseala, o mare parte au stat la petrecere pana dimineata aproape. Eu la ora 7 dimineata eram in picioare (exact ca la armata) si ma pregateam sa urc iar pe munte.
Duminica (ziua decisiva conform evenimentului) a inceput pe la ora 11:30 cand am plecat cu totii iarasi pe munte, directia de data aceasta fiind Varful Omu, desi nu eram siguri ca vom putea face asa ceva, dat fiind faptul ca se anuntase ploaie, cerul era innorat, un nor negru si amenintator era deasupra bucegilor si se auzeau tunete. Am luat totusi decizia sa plecam asta intamplandu-se pe la ora 11:30 si am ajuns la telecabina Padina, am luat telecabina ca nu mai puteam sa urcam de febra musculara si am ajuns sus la Sfinx.
De la Sfinx am facut stanga spre Varful Omu, am mers vreo 3 ore jumate daca nu gresesc, cu tot cu pauze, dar nu am ajuns la Varful Omu caci se facuse ceasul 14:30, deci mai aveam vreo 3 ore sa ajungem la telecabina caci altfel se inchidea. In locul unde eram, mai aveam o ora maxim si ajungeam la Varful Omu, dar ne-am intors inapoi, in drumul de intoarcere era o ceata foarte densa, noi mai glumeam zicand „sintem cu capul in nori”, chiar asa si era, am luat decizia de a forma un „sir indian”, pentru a fi unii in spatele altora, caci crucile albastre de pe traseu nu se mai vedeau. Am ajuns cu bine la Sfinx, am alergat spre telecabina, cand am ajuns la telecabina a inceput o ploaie torentiala, foarte puternica.
Cand noi ne-am oprit si mai aveam o ora de mers pana la Varfu Omu, am observat niste americani care cu ghid turistic se duceau spre Varful Omu, noi am luat-o din loc repede spre telecabina pentru a nu ne prinde fulgerele si torentiala tocmai sus pe munte, iar cand am ajuns la telecabina cum spuneam, am aflat ca s-a dat alarma la salvamont din cauza acelor turisti care din prostie uriasa nu s-au intors cu noi ci au continuat sa mearga. Oamenii astia sint prosti rau de tot, cum naiba sa mergi pe munte cand vezi cerul innorat, un nor negru, cand auzi tunete, trebuie sa fi sinucigas!
Cand am intrat in telecabina a inceput sa dea o torentiala foarte puternica, apoi am ajuns la Padina la telecabina jos, ne-am pus pelerinele magice anti-ploaie si am mers spre baza, ne-a plouat si cu ele in ultimul hal.
Pe la ora 19:30 am ajuns acasa, la baza, deci in total 7 ore de efort fizic din partea noastra. A doua zi, expeditia s-a sfarsit, fiecare urmand sa plecam catre casele noastre, in ideea ca ne vom reintalni cu o alta ocazie, nu prea indepartata.