Despre Amiralul Richard E. Byrd, s-a scris multe, se vor scrie multe, dar si eu am scris multe. Este un subiect, ce trebuie analizat, asta pentru a se avea o alta perspectiva asupra planetei noastre, istoriei s.a.m.d.
Mai multe puteti sa cititi pe larg aici -> http://www.fara-secrete.ro/jurnalul-secret-de-bord-al-amiralului-richard-e-byrd-care-a-ajuns-in-agharta.
Despre dovezile ce atesta ca pamantul este gol, cititi aici -> http://www.fara-secrete.ro/jurnalul-secret-de-bord-al-amiralului-richard-e-byrd-care-a-ajuns-in-agharta.
In continuare, ceea ce veti afla, provine, de la nimeni altul, decat de la ilustrul scriitor de conspiratii, Jan Van Helsing, un nationalist german, care un talent literar ireprosabil, motiv pentru care a si devenit faimos. In cartea sa „Organizatia Secreta Soarele Negru – Loja elitei celui de-al Treilea Reich”[1], in capitolul 9, acesta ofera niste informatii exceptionale, iar eu le voi prelua aici, pentru a putea fi studiate de catre cei interesati.
Citez:
„La conferinta de la Potsdam s-a hotarat ca America va trimite prima expeditie in Antarctica pentru a-i cauta pe soldatii germani si pe conducatorul acestora, care parasisera Germania prin diferite cai de refugiu. De asemenea, participantii au aprobat in unanimitate ca, imediat ce se incheie pregatirile, Statele Unite sa intre in forta in Antarctica. La randul lor, rusii trebuiau sa fie gata sa intervina in eventualitatea, in care dupa descoperirea nemtilor, ar fi fost nevoie de actiuni urgente. Prin urmare, Statele Unite, au pus punct la punct planul expeditiei impreuna cu rusii si englezii.
Deoarece existenta avioanelor circulare, trebuia sa ramana, deocamdata, secreta, s-au utilizat doar arme conventionale. Expeditia, care a durat din 1946 pana in 1947, a fost cea mai mare dintre cate s-au trimis in Antarctica. Nu s-a dorit trecerea ei sub tacere, mediile de informare facand o intreaga tevatura. Mai mult, pe continent se intentiona sa se construiasca o baza militara stabila. Planificata de catva timp, aceasta fusese amanata din cauza izbucnirii razboiului, iar bazele provizorii create in 1939 si 1940, fusesera parasite. Cu toate ca amiralul Byrd, era unul dintre cei dori conducatori ai expeditie, rolul sau n-a fost niciodata clar. Se spunea ca el „ar intreprinde cercetari pentru a aduce acasa o prada din Antarctica”, loc unde se spunea ca, s-a retras Fuhrer-ul si trupele sale.
Echipa lui Byrd, a fost prima care a zburat deasupra Polului Sud, pe 29 noiembrie 1929, dar noua calatorie nu avea ca scop improspatarea amintirilor. De data aceasta, el era decis sa ia urma germanilor disparuti. Unora din oamenii care au participat la expeditie, li s-au spus ca ar fi vorba doar despre un exercitiu obisnuit. Byrd stia, dintre celelalte expeditii ale sale la Poli, ca in cursul calatoriei se vor confrunta cu nenumarate pericole. Era posibil sa gaseasca mai mult decat o vale, in care se presupune ca s-ar fi ascuns germanii.
Dorinta puternica de a merge cat mai des la Poli si de a efectua cercetari aprofundate, nu-i fusese trezita de calatoriile sale in Antarctica, ci de prima sa expeditie la Polul Nord, desfasurata in 1926. Atunci fusese insotit de copilotul Floyd Bennett. Bennett a fost acela care i-a dat lui Byrd ideea ca pamantul ar putea fi cav si ca intrarile catre aceasta lume ascunsa s-ar gasi la Poli. Copilotul remarcase de mai demult un element comun in toate rapoartele expeditiilor arctice anterioare: vremea se incalzea cu cat inaintau mai mult spre nord.
In jurnalul Dr. Fridtjof Nansen, care a condus o expeditie intre 1893 si 1896, exista cateva indicii despre faptul ca in realitatea regiunea Polului Nord nu este o mare de gheata: ‘Avem dovezi ca, dupa toate probabilitatile, marea din apropierea imediata a Polului nu este asezata intr-un bazin plat ci, dimpotriva, intr-unul foarte adanc, iar gheturile par sa pluteasca nestingherit spre nord…’
In 1980, fotografiile facute de NASA au confirmat ca fundul Oceanului Arctic, prezinta o panta abrupta, care incepe in nordul Groenlandei si se intinde pe aproximativ 3.500 km. Aceasta inclinare, incepe cam la 85 de grade latitudine si se termina printr-o crevasa, care duce direct in interiorul Pamantului. Raportul oficial pentru presa al expeditiei efectuate in 1926 de la Spitzbergen pana la Polul Nord, este cam sarac in detalii si plictisitor. In jurnalul sau personal, Byrd consemna: ‘Am atins Polul Nord. Dupa ce am stabilit cu ajutorul sextantului pozitia Soarelui si am facut o multime de poze, am mai zburat cativa kilometri in directia de unde am venit si apoi am parcurs un cerc larg pentru a fi siguri ca am luat imagini cu tot Polul Nord.’
Acest raport ‘oficia’, nu pomenea nimic despre urmatoarele relatari succinte, dar autentice din timpul calatoriei: ‘Bennett l-a rugat pe Byrd sa piloteze avionul la inaltime constanta deasupra unui ocean, unde nu exista gheata si care pare ca se intinde dincolo de latitudinea de 85 de grade. Zburand mai departe compasul a luat-o razna. Vantul din spate a devenit si mai puternic, iar Soarele cobora tot mai mult la orizont. Byrd, a mai continuat putin drumul, dar apoi i s-a facut frica. A zburat urgent catre baza.’
In acea zi, Byrd si Bennett, vazusera si simtisera necunoscutul, fiind de comun acord: constatasera ca pamantul sferic constituie, fata exterioara a planetei, care este goala in interior, iar nordul Oceanului Inghetat, parea sa dispara intr-o gaura neagra fara sfarsit. Inainte de a ajunge la baza, ei s-au decis sa revina. In 1927, Byrd si Bennett, au mai zburat o data la Polul Nord, dar de data asta au patruns in interiorul Pamantului. Noul lor sponsor era marina Statelor Unite. Ei au decolat in secret de pe o baza necunoscuta si la o ora nestiuta, iar pana astazi acest zbor, n-a fost confirmat niciodata oficial.
Se pare ca Byrd, a parcurs peste 2.700 km, o mare parte a calatoriei desfasurandu-se in lumea subterana. In jurnalul sau, el pomeneste de animale preistorice, paduri verzi, lacuri si fluvii cu clima calda, tinuturi in care a fost intampinat de oameni inalti, cu pielea deschisa la culoare. Exista si poze din aceasta calatorie.'”[1]
Zborul amiralului Byrd din 19 februarie 1947 – momentul in care a luat contact cu uriasii din Centrul Pamantului !
Ati vazut, asadar, cateva aspecte istorice, nerecunoscute oficial despre expeditiile amiralului Byrd, prin care acesta, fiind impins de la spate de catre Iluminati, ii cauta pe vechii colonisti germani. Ceea ce urmeaza, reprezinta apogeul expeditiilor sale si constitutie un punct de cotitura, Aliatii schimbandu-si abordarea fata de membrii Reich-ului german.
Il las in continuare pe Helsing sa continue:
„… Dupa un inceput de zbor normal peste intinderea de gheata, cu cateva turbulente, Byrd, urca la 884 metri. Deodata, observa in masa de zapada, un colorit linear galben. Micsorand altitudinea, pentru a putea sa cerceteze mai bine modelul, au descoperit si dungi rosii si violete. Dupa ce au survolat de doua ori locul s-au intors la ruta de zbor initiala. Busola magnetica, precum si cea giroscopica incep sa se invarta nebuneste si sa tremure, iar directia de zbor nu mai poate fi controlata cu ajutorul instrumentelor. Cei doi fac apel la busola solara si totul pare sa functioneze din nou. Apoi, in zare se ivesc niste forma asemanatoare muntilor.
O jumatate de ora mai tarziu ajung la un lant muntos mic, care-i era total necunoscut lui Byrd. Dupa alte turbulente, micul masiv de munti este survolat in directie nordica. Dincolo de creste apare o vale, prin care curge alene un raulet. De fapt, in acest loc, ar trebui sa fie gheata si zapada, nicidecum o vale inverzisa. Ceva nu era in regula. In spate, pe versantul muntilor, se zareau paduri dese. Mai mult, aparatura de navigatie se comporta in continuare aiurea, busola giroscopica se balansa in fata si in spate.
Pentru a putea cerceta valea mai bine, Byrd, coboara la 437 metri si trage puternic de mansa la stanga. Solul este verde, acoperit parca de un fel de muschi. Lumina pare sa fie diferita. Soarele nu mai poate fi vazut. Dupa un alt viraj al avionului, ei descopera brusc un animal mare, care la prima vedere, pare a fi un elefant, dar de fapt e un mamut. Byrd, zboara mai jos si observa animalul cu binoclul. Intr-adevar, este un mamut. Descoperirea este transmisa prin radio la baza.
Se va zbura si peste alte dealuri inverzite, temperatura de afara aratand 23 de grade. Se mentine cursul, iar aparatele de navigatie functioneaza din nou normal; in schimb, a murit aparatul de radio-receptie. Terenul de sub ei devine acum neted si normal ca cel de la suprafata Pamantului. Recunosc in fata lor un oras. Este incredibil. Avionul incepe sa se clatine in mod ciudat, iar instrumentele nu mai reactioneaza. Deodata, din dreapta si din stanga apar langa avion, corpuri zburatoare in forma de farfurie, care emit o lumina stranie.
Se apropie asa de mult incat Byrd, poate sa le recunoasca simbolul. Este unul ciudat pe care n-o sa-l dea publicitatii. Totul pare a fi de domeniul fantasticului. Cei doi sunt bulversati si nu stiu unde se afla. Byrd, umbla la instrumentele aparatului, dar nu se intampla nimic – sunt prinsi ca intr-o menghina. Aparatul de emisie-receptie incepe sa paraie si se aude o voce in limba engleza cu un accent german sau nordic: ‘Bine ati venit in tinutul nostru domnule amiral. Va vom face sa aterizati in exact 7 minute. Relaxati-va, sunteti pe maini bune.’
Motorul s-a oprit, avionul aflandu-se in intregime pe maini straine. Dupa o alta convorbire radio a inceput aterizarea. Aparatul pierde din inaltime, usor, pana la sol si cand il atinge, are loc doar o izbitura usoara. Byrd, isi noteaza ultimele intamplari in jurnal, cand vede apropiindu-se de avion niste barbati inalti cu parul blond. In zare licaresc luminile unui oras mare, care pulseaza in toate culorile curcubeului. Nici el, nici Bennett n-au idee ce-o sa se intample acum, insa macar nu observa ca barbatii ar fi inarmati. O voce i se adreseaza lui Byrd pe nume si-l roaga sa coboare.
Aici se termina consemnarile din jurnal. Dupa terminarea calatoriei, Byrd, a scris, din amintiri, urmatoarele intamplari: transmisionistul si el insusi au fost luati din avion si intampinati prieteneste, dupa care au fost condusi spre un mijloc de transpirat mic, asemanator unei platforme, dar fara roti. Cu ajutorul acestui obiect zburator s-au indreptat in mare viteza catre orasul luminos care, vazut de aproape, parea a fi construit dintr-un material asemanator cristalului. S-au oprit in fata unei cladiri mari a carei arhitectura ii era complet straina lui Byrd, amintindu-i de orasul din benzile desenate cu Buck Rogers.”[1]
Intampinarea de catre atlanti !
Cateva explicatii morale pe care i le ofera Maestrul atlantilor, amiralului Byrd !
„Dupa ce sunt salutati li se ofera o bautura straina, Byrd este luat de doi barbati, in timp ce transmisionistul ramane pe loc. E condus prin mai multe galerii cu pereti iluminati si ajunge intr-o incapere superba, unde insotitorii sai il lasa spunandu-i: ‘Nu va speriati, amirale, veti fi primit in audienta la Maestru.’
Acest Maestru, un barbat cu infatisare fina si trasaturi imbatranite, il intampina. ‘Va urez un calduros bun-venit in regatul nostru, amirale. V-am lasat sa veniti aici, deoarece aveti un caracter nobil si pentru ca sunteti foarte cunoscut in lumea de la suprafata. Va aflati in regatul Arianni-lor, pe taramul dinauntrul Pamantului. Nu va vom retine mult din misiunea dumneavoastra si veti fi readusi in siguranta la suprafata. Acum, amirale, va voi spune de ce v-am primit aici. Interesul nostru a fost starnit atunci cand rasa dumneavoastra, a aruncat bombele atomice deasupra oraselor Hiroshima si Nagasaki.
In acea clipa ingrijoratoare, ne-am trimis masinariile zburatoare, ‘Rotile Inaripate’, in lumea voastra. Bineinteles, acum acest lucru este de domeniul istoriei, draga amirale, dar trebuie sa continuu. Vedeti, noi n-am intervenit niciodata in razboaiele si barbariile rase voastre. Acum insa trebuie s-o facem, deoarece ati inceput sa va jucati cu anumite puteri, care nu le sunt destinate oamenilor. Ma refer la puterea atomica.
Solii nostri, au transmis deja mesaje mai-marilor lumii voastre – si ei totusi nu asculta. De aceea ati fost ales ca martor al faptului ca lumea noastra de aici, exista. Vedeti, cultura si stiinta noastra sunt cu mii de ani, mai avansate ca ale dumneavoastra, amirale.’
Byrd nu realiza cum ar putea fi de ajutor. Maestrul a continuat: ‘Rasa dumneavoastra a ajuns la punctul unde nu mai exista intoarcere. Printre voi, sunt unii, care mai degraba ar darama lumea decat sa renunte la putere, dupa cum stiti… In 1945 – si mai tarziu – am incercat sa luam legatura cu rasa voastra. Eforturile noastre au fost insa intampinate cu ostilitate si ‘rotile noastre inaripate’ (n.tr. OZN-uri), au fost distruse, ba chiar urmarite de avioane, de vanatoare. De aceea iti spun, fiul meu, ca in lumea voastra se pune la cale o furtuna puternica, o nebunie intunecata, care nu se va opri vreme de multi ani.
Nu veti gasi nici un fel de raspuns la armata voastra si nici o siguranta in stiinta voastra. Are toate conditiile sa se dezlantuie, atata timp cat fiecare floare a culturii voastre este distrusa si toate civilizatiile urmane se indreapta spre haos. Ultimul vostru razboi a fost doar o atincipare, a ceea ce rasa voastra asteapta cu nerabdare. Noi vedem, de aici, acest lucru cum nu se poate mai limpede. Vremurile intunecate care se vor pogori acum peste rasa voastra vor acoperi pamantul ca un giulgiu. Cred ca unii dintre voi vor supravietui acestei furtuni, dar despre asta nu pot sa spun nimic.
In departare, vedem o lume noua, care se ridica din ruinele rasei voastre si care va cauta legendarele comori ascunse. Aceste comori vor fi aici, fiul meu, in siguranta in mainile noastre. Cand se va apropia acel moment, vom reveni si va vom ajuta, in asa fel incat cultura si rasa voastra sa renasca. Poate pana atunci, va veti fi dat seama de inutilitatea razboaielor si a luptelor… si dupa aceasta perioada, veti primi ceva pentru un nou inceput al culturii si stiintei voastre. Tu, fiule, te vei intoarce cu acest mesaj la suprafata.’
Dupa aceasta discutie, Byrd, a fost dus de cei doi insotitori ai sai la transmisionist si impreuna au fost transportati cu obiectul zburator la propriul avion, ale carui motoare mergeau in gol. Se simteai acut tensiunea din atmosfera, intrucat nu se voia ca programul lui Byrd, sa mai fie dat peste cap. De abia s-a inchis bocaportul, ca avionul a fost ridicat de forta invizibila, pana a ajuns la o inaltime de 843 metri. Doua din ‘rotile zburatoare’, aveau sa insoteasca aparatul lui Byrd pe drumul de intoarcere. Din aparatul de receptie, se auzi apoi o ultima veste: ‘Va parasim acum, amirale, va puteti folosi din nou instrumentele. La revedere!’ Apoi aparatele au zburat inapoi la baza.
In jurnal, mai apar inca doua intrari. Una din 11 martie 1947, in care spune ca a transmis mesajul la Pentagon si ca de acolo i-a fost prezentat presedintelui. I s-a ordonat insa, sa pastreze o tacere totala despre aceasta poveste – ‘pentru binele omenirii’. A doua si ultima consemnare dateaza din 30 decembrie 1956. Aici el arata ca, asa cum i s-a ordonat, a tacut toti acesti ani, dar ca acum este dispus sa-si publice jurnalul.'”[1]
Membri ai Reich-ului german din Centrul Pamantului care traiesc alaturi de atlanti !
In continuare, dupa ce Helsing, descrie evenimentele traite de Byrd printre atlanti, John, partenerul de dialog, incearca sa lamureasca anumite controverse cu privire la cele spuse de Helsing:
„Problema este ca in februarie 1947, deci in momentul cand se presupune ca ar fi intreprins respectivul zbor spre Polul Nord, amiralul Byrd, conducea cea mai mare expeditie care fusese trimisa vreodata in Antarctica. Se afla, asadar, exact la cealalta parte a Pamantului. La vremea respectiva, a fost un spectacol urias, despre care se poate citi in cartile de istorie. Urmatoarea problema consta in faptul ca pe 5 martie, in acelasi an, deci atunci cand, conform jurnalului, trebuie sa fie la Polul Nord, amiralul Byrd dadea la Santiago un interviu despre expeditia din Antarctica, unuia dintre cele mai mari ziare din Chile.
Dar despre aceasta expeditie voi da mai multe amanunte imediat. Se pune insa intrebarea ce este cu jurnalul. Sunt de parere ca Byrd, a efectuat intr-adevar un zbor in care a avut parte de evenimentele descrise, dar inainte de data respectiva. Fie ca este vorba despre zborul din 1927, dupa cum am mai amintit, fie de un zbor din 1947. Relatarea este aproape identica cu cea continuta in jurnalul din 1927, dar la acea vreme n-am dat destula atentie acestui fapt.
Farfuriile zburatoare erau in orice caz de provenienta germana, deoarece, dupa cum imi spusese in cursul unei intrevederi personale nepotul amiralului Byrd, Harley Byrd, simbolurile reprezentate pe ele erau zvastici. Oamenii blonzi, pe care i-a intalnit Byrd, vorbeau engleza cu accent german, lucru care nu se putea observa in traducerea germana. Astfel, in originalul din engleza, acestia isi numesc aparatele de zbor ‘Flugelrads’ si-si iau ramas bun cu ‘Auf Wiedersehen’.
Mai departe, este mai mult decat suspect, ca subpamantenii sa se dea singuri drept Arianni, termenul fiind introdus de fapt de-abia, de national-socialisti. Si ce este cu prostia asta, ca a vazut simbolul de pe farfuria zburatoare, dar s-a jurat sa nu-l dezvaluie ? Daca ar fi fost vorba despre un simbol strain, putea foarte bine sa-l dea publicitatii, deoarece, oricum nimeni nu l-ar fi cunoscut.
Dupa parerea mea, este vorba despre o dezinformare cu un scop precis. Trebuie sa se scoata la lumina faptul ca pamantul este gol in interior, dar trebuie sa se ascunda ca locuitorii sunt vorbitori de limba germana si in special ca sunt national-socialisti, care au fost lasati sa intre acolo, cu o tehnica superioara Aliatilor, in ciuda altor popoare si rase de pe Pamant. N-am idee daca Byrd are stiinta de aceasta dezinformare, ca militar aliat cu siguranta ca nu era prea prietenos fata de germani, sau daca totul pornea de la serviciile secrete. Adevarul, este totusi ca in 1947, a fost in Antarctica si nu in tinuturile arctice.
Richard Evely Byrd, facea parte dintr-o veche si distinsa familie din Virginia. Inainte de Primul Razboi Mondial, a intrat in marina americana, iar in timpul conflagratiei a fost instructor de zbor. Mai tarziu si-a capatat renumele intr-un mod tragic. Calatoria sa istorica din 1927, in cursul careia a avut contact fizic cu subpamantenii, nu a fost niciodata recunoscuta. Cand presedintele Calvin Coolidge, a vazut cele peste o suta de fotografii si a citit jurnalul de bord al zborului, a strigat: ‘Nimeni, dar absolut nimeni nu va crede vreodata asa ceva. Vom pastra o tacere absoluta. Daca am da publicitatii asa ceva, toata lumea va rade de noi.’
Presedintele Coolidge, era un pragmatic, un om cu picioarele pe pamant. Decizia ca aceasta calatorie a lui Byrd, sa ramana secreta nu era un gest viclean de tainuire. Nu avea de-a face cu siguranta nationala. Altii, care au vazut de asemenea fotografiile, erau de parere ca in imaginea despre o lume in interiorul lumii noastre, era pur si simplu prea fantastica, pentru a fi adevarata. Un secretar al defunctului presedinte a confirmat reactia oficiala.
Imaginile si jurnalul despre calatoria in interiorul Pamantului, au fost sigilate si au disparut in incaperile subterane ale Bibliotecii Congresului, unde nimeni nu le-a mai deranjat timp de 12 ani. Cand a izbucnit al Doilea Razboi Mondial, raportul secret despre zborul lui Byrd din 1927, a fost reanalizat si clasificat sub numele de cod ‘proiectul White Sheet’. In cel de-al doilea an de razboi, guvernul si serviciile secrete, au realizat importanta unei lumi in interiorul lumii, mai ales ca la un zbor de antrenament efectuat pe deasupra Polului Nord, cu un avion circular, Jonathan Caldwell, intrase in gaura neagra pe care Byrd, o descrisese deja in 1927.
Drept urmare, zborul lui Byrd si cel al lui Caldwell, din anul 1940, au fost reunite in proiectul ‘White Pole’. Cand razboiul s-a incheiat oficial, in 1945, proiectul a ajuns de competenta unui nou departament al Marinei, asa-numitele ‘Polar Archives’, arhivele polare. Acest departament isi desfasoara si acum activitatea la etajul al saselea al Arhivelor Nationale. In anii ’60, la arhiva NASA, au fost colectate informatii despre mare parte a activitatilor de la poli, pe baza deselor observari de OZN-uri si a cercetarilor din zona polara.
Cu aceste informatii generale despre zborurile anterioare ale lui Byrd, putem sa ne ocupam acum de expeditia intreprinsa in Antarctica, in 1946, care ma intereseaza in primul rand. O flota din Norfolk, Virginia, aflata sub comanda contraamiralului Richard H. Cruzen, a primit insarcinarea de a-l insoti pe Byrd. Treisprezece nave de razboi, doua sute de avioane, vase de transport echipate cu elicoptere, precum si spargatoare de gheata si un submarin destinat cautarilor sub apa, au fost alocate misiunii.
Pe toate navele de transport fusesera imbarcate vehicule cu senile, care sa tracteze, pe gheata si zapada, sanii cu materiale de constructie pentru depozite si statiuni meteorologice, alimente, prefcum si combustibil si petrol, toate cu scopul de a conduce o trupa puternica de patru mii de oameni printr-un tinut neprimitor, ale carui straturi de gheata si zapada, aveau o grosime de peste trei kilometri. Aventura in Antarctica, expeditia pe mare si pe uscat, a fost conceputa ca o continuare a celui de-al Doilea Razboi Mondial, in adevaratul sens al cuvantului, cu conditia ca dusmanul sa fie descoperit in acest urias desert de gheata, de noua milioane de kilometri patrati.
La Christchurch, in Noua Zeelanda, a fost construita o statie ce avea sa serveasca drept punct de comunicare cu stramtoarea McMurdo, la o distanta de 3.700 km. Tot acolo au fost depozitate, piesele de schimb suplimentare si proviziile, care erau necesare celor 4.000 de oameni, pentru mutarea definitiva in Antarctica. Byrd, s-a intalnit apoi in Statele Unite, cu un grup de militari de rang inalt, purtand o ultima discutie. Presedintele Truman, ii interzisese sa zboare cu propriul sau avion inainte de a ajunge in Antarctica. Calatoria catre baza McMurdo, a inceput pe 1 februarie la Hueneme, in California, avand drept prima destinatie Hawaii.
Copilotul lui Byrd si navigatorul participau si ei, precum si transmisionistul sau si un fotograf acreditat de Fundatia Nationala pentru Stiinta si Societatea Nationala de Geografie. A doua zi, amiralul Byrd si echipa sa si-au luat zborul de la Honolulu catre un portavion, unde il astepta avionul sau; cu acesta avea sa se indrepte spre Polul Sud, pentru a gasi resedinte germanilor. In a patra zi dupa plecarea din portul Huenem, amiralul Byrd a ajuns la baza McMurdo din Antarctica, unde avionul cu elice fixa a fost observat de o farfurie zburatoare de origine germana, care plutea fara zgomot deasupra stramtorii.
Inainte de plecare, Marina, i-a permis lui Byrd sa arunce o privire asupra documentelor capturate de la germani. Amiralul a fost fascinat de rapoartele echipei germane, care fusesera trimisa in Antarctica in 1937. Echipele de cercetare masurasera si fotografiasera, cea mai mare parte a continentului, iar rapoartele lor erau de-a dreptul uluitoare. Byrd, a observat instinctiv ca nemtii ar fi preferat ca aceste rapoarte sa nu fi ajuns in Statele Unite, deoarece dadeau indicatii pretioase si permiteau tragerea unor concluzii despre planurile germanilor la Polul Sud.
Byrd n-a avut voie sa se uite in toate documentele secrete, dar acelea pe care le-a vazut l-au convins ca, oricat ar parea de incredibil, Pamantul, este intr-adevar, un corp gol, indiferent ce ar spune oamenii de stiinta. Pana atunci luase la cunostinta doar despre intrarea de la Polul Nord. La Polul Sud, trebuia sa mai fie o deschizatura, care totusi, ramasese nedescoperita la zborul pe care-l efectuase in 1929.
Pozitia probabila a acestei intrari, ar fi la est de pol, pe o linie de zbor, aproape de meridianul de 171. Cand si-a reamintit de vechile sale calatorii la pol si despre dezamagirile pe care i le provocasera oficialitatile guvernamentale, Byrd, a recunoscut ca dupa 17 ani de la ultimul sau zbor catre Polul Sud, ar merge iarasi in Antarctica, cu noua sa echipa, pentru a elucida o data pentru totdeauna, enigma acestui continent. De la McMurdo, amiralul Byrd si echipa sa au fost transportati catre portavionul stationat la 500 de km nord, in apele Antarcticii. A avut loc o ultima discutie, zborul fiind programat pentru dimineata urmatoare.
Fiecare membru al echipei era obligat sa pastreze o tacere deplina. In cazul in care nu se mai intoarceau dupa un anumit timp din asa-zisul ‘exercitiu antarctic’, avea sa inceapa o actiune masiva de salvare. Dar s-a ajuns la un comun acord ca, indiferent care va fi rezultatul, scopul acestei expeditii sa nu fie dat publicitatii. Sefii statului-major, au considerat ca este mai bine ca Byrd, sa nu fie informat despre faptul ca Statele Unite dispuneau de avioane circulare. Byrd si oamenii sai, au fost folosit conventional, ca acela cu care se antrenasera in SUA. Era vorba despre un ‘Falcon’, dar care nu avea nici o legatura cu cel din 1929, construit de compania Curtis Wright. Aparatul fusese construit in 1946, special pentru viteza mare si o autonomie considerabila.
Intregul proiect, precum si constructia acestui avion sunt necunoscute, dar se pare ca atingea o viteza de peste 500 km/h, avand o autonomie considerabila. Intregul proiect, precum si constructia acestui avion sunt necunoscute, dar se pare ca atingea o viteza de peste 500 km/h, avand o autonomie de 9.500 km. Motoarele Pratt & Whitney, au fost si ele reglate cu grija, iar fiecare spatiu liber din avion a fost exploatat, montandu-se rezervoare suplimentare de carburant, fiecare cu o capacitate de aproximativ 400 litri. Ratia de alimente a fost redusa la minimum din considerente legate de greutate. In cazul unei aterizari fortate, nu aveau nici o sansa de scapare, mai ales in aerul rarefiat din munti care inchid drumul spre regiunea Polul Sud.
La decolare, masina avea un surplus de greutate. Chiar cu sprijinul unei catapulte, pilotul ar fi avut greutati sa-si pastreze o inaltime sigura. A fost nevoie, sa zboare timp de sase ore, la o inaltime de 1.500 m, pana cand s-a consumat combustibilul suplimentar, rezervoarele fiind aruncate peste bord.
La 5 februarie 1946, jurnalul incepe asa: ‘Am fost lansati prin catapultare, de pe portavion cu rezervoarele pline. Vasul se afla la aproximativ 500 km nord de baza McMurdo. Cerul era limpede. Am zburat catre colonie si am ajuns aproape de ora sase cincizeci. Am parcurs un arc, zburand foarte jos. Le-am facut cu mana oamenilor de la sol. Ei ne-au raspuns.’
Zborul lui Byrd de la McMurdo, cale de 650 km la vest, de merginea primului lant muntos, a necesitat mult timp, deoarece trebuia sa se arda surplusul de carburant al aparatului. Era prea incarcat pentru a putea zbura la o inaltime corespunzatoare.
‘Am ajuns la ora 15 la primul nostru punct din plan. Cerul era foarte senin. Am incercuit regiunea de trei ori si am aruncat un stegulet american pe geam pentru a lua locul in stapanirea Statelor Unite. Motivul survolului consta in faptul ca avionul inca nu putea urca suficient, incat sa depaseasca cei 3.200 metri cat avea trecatoarea ghetarului Axel Heiberg, de pe platoul central, unde se presupunea ca incepe valea care ducea catre interiorul Pamantului. Am aruncat din avion rezervoarele goale cu ajutorul unei catapulte cu plan inclinat. Dupa mai multe ore, greutatea s-a redus suficient, incat sa putem survola varful muntelui.
Ora 13:20 – am ajuns la marginea vaii. Soarele inca mai stralucea pe cer. Zburam in jos urmarind contururile pamantului, desenandu-le. Mai intai, panta era usoara, apoi tot mai abrupta, ca si cum am cobori pe versantul unui munte. Navigatorul este acum nelinistit, ca am ars prea mult carburant.
Ora 16:30 – calota de gheata, devine treptat tot mai subtire. Pe munte, putem observa deja cateva locuri uscate. Temperatura de afara, care la inceputul zborului descendent era de 60 de grade sub zero, a crescut cu zece grade.
Ora 17:00 – inca mai urmam coasta in jos. Gheata este acum foarte subtire pe stanci. Putem observa cateva pete negre, unde ar putea fi vorba de carbune. Soarele se afla inca sus pe cer. Temperatura creste, incet, dar sigur. E posibil ca in depresiune, sa fie o temperatura tropicala. Poate ajungem intr-un fel de paradis. Dar asta ramane de dovedit.
Ora 17:30 – altimetrul arata o scadere de un kilometru, de cand am inceput coborarea. Pana acum, am zburat mai mult de 500 km, in vale. Versantii devin incetul cu incetul, tot mai abrupti.
Ora 18:00 – gheata a disparut complet. Stancile sunt uscate. Temperatura este in crestere. Cu cat zburam mai jos, este din ce in ce mai cald. Deodata, cadem parca intr-o groapa fara fund, cu laturi abrupte, care se ingusteaza spre partea inferioara. Busola parca a innebunit. Nu mai functioneaza deloc. Traiectoria noastra devine o spirala. Soarele inca mai straluceste, dar devine mai mat, in timp ce coboram mai departe.
Ora 19:00 – coboram de aproape o ora in gaura. Aerul de afara este tot mai cald. Cu cateva minute inainte, am trecut de o cascada, din care, se pare ca ieseau aburi. Am survolat-o, pentru ca fotograful nostru sa faca cateva poze. Deoarece soarele devine din ce in ce mai mat, trebuie sa folosim lumini, ca sa se poata vedea ceva din fotografii.
Ora 20:00 – zburam cu varful in jos, ca si cand ne-am deplasa deasupra unui teren plat. Busola nu mai functioneaza deloc. Altimetrul indica o coborare continua. Instrumentele arata ca viteza noastra a scazut la aproximativ 80 km/h. De ce zburam asa de incet ?
Ora 21:00 – cred ca ne aflam acum la cel putin 160 de km sub deschizatura. Combustibilul a fost folosit pe jumatate. Am mai aruncat un rezervor gol de benzina. Recipientele suplimentare de carburant cuprind 380 de litri si sunt confectionate din aluminiu gros de trei milimetri. Rezervorul a cazut orizontal catre perete, ca si cum ar fi fost atras de acesta. Aparatele si indicatoarele si fac din nou de cap. Nu mai avem destul combustibil pentru a zbura mai departe. Cu ce a ramas din carburant, putem ajunge acasa, daca ne intoarcem imediat. Aparatul de receptie este mort, nu avem legatura. Echipajul este dezorientat. Cu toate ca nu este imponderabil, poate alerga pe laturile si tavanul avionului. Cele patru ceasuri sincronizate de la bord, ca si la ceasurile de mana ale echipajului arata aceeasi ora, dar mai tarziu se va dovedi ca indicau cu sapte ore mai mult.
Ora 22:00 – zburam acum mai repede ca atunci cand coboram. Avem senzatia ca terenul dedesubt este plan. Nu avem nici un fel de explicatie. Afara, se face din ce in ce mai racoare, pe masura ce ajungem din nou la suprafata.
Ora 23:00 – ne apropiem de suprafata, de unde am inceput cu zborul in picaj. Virez in unghi drept, pentru a stabili diametrul putului. Frigul de afara, devine din nou intens.
Ora 24:00 – mizeul noptii. Am zburat aproximativ o ora si am ajuns la punctul de iesire. Navigatorul, crede ca deschizatura are un diametru de 200 km. Ne ridicam din nou si castigam tot mai mult in viteza, deoarece avem vantul in spate. Temperatura de afara este in racire. Viteza creste automat.
John se intrerupe aici, putin, pentru a adauga ceva la insemnarile mele din jurnal: ‘Byrd a depus mai tarziu un raport in ceea ce priveste reducerea vitezei, cand s-au deplasat prin gaura, de la 500, la aproximativ, 80 km/h, fara ca pilotul sa actioneze. De asemenea, a informat ca temperatura crescuse de la -15 grade celsius, cat era la suprafata, la 15 de grade sau chiar mai mult in punctul unde hotarase sa se intoarca. Echipajul a confirmat ca in unele locuri din piatra ieseau aburi.
In interiorul putului, se puteau vedea nori. Instrumentele indicau prezenta unui curent de aer continuu, ce provenea din adancul putului. Dupa parerea mea, asta ar explica reducerea vitezei in picaj. Amiralul, a povestit ca in put, traise un sentiment ciudat, ca si cum s-ar fi aflat pe o alta planeta. Iata ce spune textul mai departe:
‘Ora 01:00 dimineata – ne aflam acum in afara putului si zburam in sus. Facem cateva poze cu stancile. Cautam urme de vegetatie. Gheata devine din ce in ce mai groasa, pe masura ce urcam.
Ora 02:00 – ne aflam deasupra vaii, pe care o vom survola o data pentru a masura distanta. De-abia, daca mai vedem Soarele, care rasare in nord. In acest anotimp, este vizibil tot timpul. Noaptea dureaza aproximativ patru ore.
Ora 03:00 – zburam acum inapoi catre baza si catre portavion.’
John adauga: ‘In timp ce se aflau in interiorul tunelului sau, cum il numea Byrd, in spirala, echipa a vazut in departare o formatie de cel putin cinci OZN-uri, care veneau din adancul pamantului. Aceste OZN-uri, au aparut si pe radar. Cand aceasta formatiune s-a apropiat de avionul neinarmat al lui Byrd, doua dintre nave s-au desprins si au insotit avionul de la o anumita distanta. Fotograful de la bord, a facut poze cu obiectele zburatoare, care aveau zvastici, atat pe partea superioara, cat si pe cea inferioara a fuselajului. Farfuriile zburatoare germane, n-au facut totusi nici o manevra de lupta, si nici n-au luat legatura prin radio cu avionul lui Byrd.
Pilotul lui Byrd, a fost atentionat sa nu faca nici un fel de manevra de evitare, iar fotograful a continuat sa faca poze. S-au adunat peste doua sute de imagini, care au fost trimise la Fundatia Nationala pentru Stiinta si la Arhivele Nationale. Jurnalul se termina dupa cum urmeaza:
‘Ora 11:00 – ne aflam din nou pe portavion. Aterizarea a avut loc fara probleme. Dupa ce ne odihnim, maine vom zbura in Noua Zeelanda si apoi ne vom intoarce in Statele Unite. Dupa ceasurile din avion, zborul a durat aproape 31 de ore, dar dupa ceasurile portavionului, am lipsit 23 de ore.
John imi dezvalui ce s-a intamplat dupa aceea: ‘Dupa intoarcerea sa pe portavion, Byrd, a trimis un mesaj codificat la Washington. Apoi el si echipa sa, s-au odihnit pe vas vreme de trei zile. In afara de raportul codificat mai existau si documente si materiale filmate, care au fost transportate de un avion rapid prin Sydney, Christchurch si Panama la Washington. Dupa intoarcerea sa in SUA, Byrd, a fost chemat la Pentagon, la o intalnire secreta cu sefii statului-major al Statelor Unite. Ofiterilor prezenti la aceasta reuniune, li s-au citit extrase din jurnal si li s-au aratat si explica sute de metri de pelicula.
Jurnalul scris de navigatorul de pe ‘Falcon’ si semnat de Byrd, a fost pastrat o perioada intr-un seif de la Arhivele Nationale, care era folosit numai pentru conservarea acestor documente istorice. Fara aprobarea presedintelui SUA, nimeni nu avea voie sa le vada. In 1976, mi s-a ingaduit, sa ma uit pe ele o ora, in tot acest timp fiind urmarit de personalul de securitate. Am mai putut vedea documentele, a doua oara, in 1977, dupa ce am intervenit pe langa senatorul Lawton Chiles din Florida. In anul 1978, documentele au fost duse in depozitele subterane ale aviatiei militare americane, numite ‘Kensington Tomb’, mormantul de la Kensington.
Dupa ce s-a vizionat filmul expeditiei lui Byrd, a avut loc o discutie a sefilor de stat-major, prezidata de Hary S. Truman. La sfarsitul conferintei, s-a decis prin vot ca Byrd, sa se intoarca la Polul Sud, la acea gaura fara sfarsit, si sa zboare spre interior pentru a depista baza germana si farfuriile zburatoare. Aceasta noua calatorie a fost stabilita pentru data de 16 februarie 1947. Impotriva germanilor, americanii aveau sa foloseasca, din nou, avioane conventionale, cu elice si aripi fixe. Deocamdata, Byrd, n-a fost informati despre proiectul avionului circular. Publicului, i s-a ascuns, mai departe, activitatea americanilor in Antarctica. El nu stia nimic despre adevaratele intentii ale Statelor Unite.'”[1]
Ofensiva Amiralului Byrd impotriva membrilor Soarelui Negru o va pierde !
„La 16 februarie 1947, amiralul Richard E. Byrd, a zburat cu escadrila sa de opt avioane de tipul ‘Falcon’, spre Polul Sud, pentru a testa rezistenta germanilor. Fiecare avion era actionat de patru motoare Pratt & Whitney. Avioanele erau inarmate complet, insa presedintele, Truman, a dat ordinul strict ca sub nici o forma, sa nu tinteasca in aparatele germane ce aveau sa fie intalnire in lumea dinauntru.
In timp ce escadrila repeta manevra de zbor, pe care o efectuase cu un an urma, Byrd si oamenii sai au cercetat teritoriul. De data aceasta, pe langa propria echipa participau si 60 de veterani, de razboi, americani, uimiti sa afle ca planeta, nu are un miez incandescent, fluid, cum se credea pana atunci. Ei au observat ca echizatura din Antarctica, avea o largime de 200 km. Pe aici, au zburat in picaj 1.300 km, inspre interior, iesind printr-o alta deschizatura, in forma de vartej, in interiorul Pamantului. Treptat, deschizatura, se largea spre interior si echipajul ‘Falcon’-ului, s-a vazut in fine, in lumea cava, dinauntrul planetei.
Deasupra aveau ceva ce semana a cer si nori, iar sub ei aveau pamantul si marea, la fel ca si la suprafata. Se aflau in interiorul lumii cave, pe care Byrd o descrisese in 1929, ca fiind ‘continentul vrajit din cer – o tara a secretelor vesnice’.
Daca pe suprafata convexa a Pamantului, se poate vedea la aproximativ 10 km departare, in lumea interioara distanta aceasta nu e limitata, decat de nori. Cand au ajuns in interior, busolele avionului, au inceput sa functioneze ciudat. Si-au continuat coborarea intr-o atmosfera identica cu cea de pe suprafata exterioara a Pamantului. Marile si intinderile de pamanat, erau dispuse pe peretii interiori, reflectand norii si lumina din golul central. Cand vizitatorii din afara, zburand cu 400 km/h, au patruns aici, nu si-au putut stapani mirarea. Nu se aflau intr-o masa de metal topit. Singura sursa de caltura era o minge de foc incetosata, un soare interior, care parea ca atarna in centru.
Intinderile de pe pamant, de dedesubt, constituiau proeminente ale suprafetei interioare a mantalei terestre, cu o grosime de 1.300, pana la 2.000 km. Aviatorii au observat o diferenta marcanta in raport cu suprafata planetei. Interiorul parea sa aiba o intindere, mai vasta de pamant, deoarece mai departe spre nord, perspectiva se largea din ce in ce mai mult. Nu existau corpuri ceresti, cu ajutorul carora sa se poata fixa cursul. Cu totii sperau ca vor regasi drumul spre casa.
Aceasta este lumea incredibila, feerica, in care a incercat amiralul Byrd, sa-i descopere pe germani. O natiune beligeranta de pe suprafata Pamantului, a patruns in interiorul planetei, pentru a gasi o rasa ariana impotriva careia se luptase deja de doua ori in acest secol (XX). Oare, o sa dam peste ‘dusman’ aici ? Oare va fi prietenos ?
Byrd si-a condus echipajul mai departe, mai mult decat ar fi indraznit s-o faca el insusi, cu un an in urma. Aparatele sale aratau o distanta de 3.800 km, parcursa de la baza. Inca mai zburau spre nord, la o altitudine de aproximativ 3.000 m. Deodata, navigatorul, capitanul Ben Miller, a descoperit ceva ce semana cu o pista de aterizare. Capitanul Miller, se alaturase echipajului lui Byrd, de cateva ore. Cum titularul postului se imbolnavise in ultima clipa, el a preferat sa participe la expeditie si a predat comanda portavionului, primului sau ofiter. Toti ochii priveau in jos. Echipajul a fost unanim de acord, ca era vorba despre o pista de aterizare. Cand s-au uitat mai atent, au descoperit mai multe avioane si farfurii zburatoare asezate ordonat pe randuri.
Cu ajutorul binoclurilor s-au putut observa si inscriptiile: era vorba neindoielnic de zvastici, insemnele celui de-al Treilea Reich. Americanii au zburat mai departe. Au atins un punct la 4.000 km in interiorul Pamantului, cand Byrd a dat ordinul de intoarcere. Aparatele de fotografiat de la bord, au fost mereu in functiune. O ora mai tarziu, avioanele, se intorceau pe acelasi drum. Departe sub ei, membri echipei vazusera, in calatoria lor spre nord, numeroase cladiri si siruri nesfarsite de avioane aliniate. Acum ele disparusera. Pozele, care au fost developate mai tarziu de Ministerul Apararii, au aratat ca aeroportul fusese camuflat rapid. Pe neasteptate, pilotii de pe ‘Falcon’, au observat ca au musafiri.
Deasupra si sub ei au vazut cinci farfurii zburatoare. Byrd si echipajul sau venisera in aceasta lume germana fara a fi prea bine pregatiti pentru asta. Byrd, in special, fiind in primul rand cercetator, nu stia cum sa se comporte in cazul unei confruntari aeriene. Sefii statelor majore, reunite, i-au verificat capacitatile si la o discutie ce a avut loc in ultimul moment, i-au ordonat sa nu deschida focul asupra germanilor, sub nici o forma, in cazul in care ii intalneau. Aceste indicatii erau foarte explicite.
De asemenea, Byrd, nu putea sa evalueze forta, respectiv vulnerabilitatea escadrilei sale in aceasta situatie, care acum se afla sub controlul celor cinci farfurii zburatoare. Mai grav decat atat, el ii considera pe nemtii, ce dirijau farfuriile zburatoare, ca pe niste dusmani, cu care nu se putea face nici un compromis. Desi nu era amiral al flotei militare, Byrd, a fost pus brusc intr-o situatie, in care trebuia sa decida, cu privire la declansarea unei lupte aeriene. Oare nu a observat ca avioanele asa-zisului sau ‘dusman’, nu aveau nici elice si nici motor cu reactie ? Cu siguranta, trebuie sa fi inteles ca ei dispuneau de aparate moderne, in fata carora conventionalele ‘Falcon’-uri erau invechite.
Dar, pe de alta parte, nu se poate pleca de la premisa ca amiralul Byrd, i-a provocat pe nemti la lupta, in deplina cunostinta de cauza. Nimeni nu stie, ce fel de instinct ilogic l-a motivat in decizia sa pripita, dar aceasta nu a fost rezultatul unei strategii militare inteligente. Varianta cea mai plauzibila este ca farfuriile zburatoare, l-au speriat asa de tare, incat a intrat in panica. Byrd ordonase deja tragatorilor, sa fie pregatiti, sa deschida focul, astfel ca toate avioanele erau gata de lupta. Copilotul l-a sfatuit sa contramandeze ordinul de atac.
Amiralului, nu-i ramasesera mai mult de zece secunde, ca timp de gandire. Deodata s-a auzit un anunt, neasteptat, pe lungimea de unda utilizata de ei, dar din afara avionului: ‘Amirale Byrd, va vorbeste comandantul navelor pe care le vedeti deasupra voastra. Avem in vizor toata escadrila dumneavoastra.'”[1]
Noua Germanie din Centrul Pamantului a descendentilor celui de-al Treilea Reich !
„Acelasi comandant, care mai tarziu a fost intervievat pentru a confirma episodul, a continuat spunand ca cel de-al Doilea Razboi Mondial se terminase. ‘Lasati-ne in pace si intoarceti-va la baza voastra. Daca vreti sa vizitati baza noastra cu ganduri prietenoase, va vom intampina, bineinteles, in pace. Caci noi, nu va mai suntem dusmani. Avioanele si armele noastre sunt superioare celor pe care le detineti si nu v-as sfatui, sa trageti in noi. Daca vreti sa luptati cu noi, nu aveti nici o sansa. Trebuie sa va mai amintesc ca, acum va aflati pe teritorii controlate de Noua Germanie? Practic va aflati in spatiul nostru aerian.’
Comandatul Byrd, a ascultat, dar n-a raspuns. Cand germanul a terminat, Byrd, a dat ordinul: ‘Foc de voie!’ Abia daca ordinul sau a fost executat, cand cerul a parut sa explodeze. Aparatele ‘Falcon’, care au fost atinse de razele laser ale farfuriilor zburatoare s-au prabusit, echipajele murind pe loc. Din tunuri antiaeriene camuflate, se emiteau necontenit raze rosii, subtiri precum creioanele. Un martor american, al carui avion fusese nimerit de o astfel, de raza a spus: ‘Raza ne-a tras in jos. Pilotul nostru a pierdut controlul asupra aparatului. Trebuia sa zburam in jos. Aceia care au mai apucat, au sarit cu parasuta.’
Amiralul Byrd, a trebuit sa vada cum intreaga sa escorta se prabuseste. Deodata, s-a auzit iar vocea comandantului german, prin difuzor: ‘Comandante Byrd, sunteti nebun. V-ati sacrificat proprii oameni. V-am avertizat. Parasiti imediat aceasta tara si sa nu mai veniti niciodata.’ Byrd, a avut un soc. Miller a luat controlul asupra aparatului si a virat pe cursul care ducea in sus, spre libertate. Byrd, indeplinise ordinul de a-i gasi pe nemti. El a intrat in pestera leilor tineri, dar nu a fost un Daniel.
Scena care a urmat, in timp ce avioanele americane cadeau la sol, nu seamana deloc cu o aterizare fortata pe un teritoriu dusman. Supravietuitorii americani, care au fost prinsi de germani, au fost interogati in 1977, pentru a confirma versiunea germana asupra evenimentelor. Germanii au inceput imediat o actiune de salvare. Unele dintre avioanele americane, nu erau asa grav avariate, echipajele putandu-se salva usor. Membrii lor s-au predat germanilor, au fost dezarmati si li s-au comunicat ca nu au de-a face cu niste inamici.
Germanii au stins rapid focul si au incercat sa elibereze cativa membri ai echipajului, care ramasesera blocati. Au supravietuit 26 de americani. Ei au fost ingrijiti de medici si sanitari, in timp ce ambulantele ii duceau la cele mai apropiate spitale din Neu-Berlin (capitala germanilor din Centrul Pamantului). La spitale ranaile lor au fost cusute, fracturile puse in atele etc. S-a facut tot posibilul ca americanilor sa le fie bine. Acei membri ai echipajului care nu suferisera rani grave, au fost adusi in oras.
Pe o pancarta la marginea localitatii scria: ‘Neu-Berlin’. ‘Prizonierii’ au fost escortati intr-o masina prin metropola a carei constructie incepusera in 1940 si au putut vedea cladiri proiectate de Albert Speer la ordinul lui Adolf Hitler. Au fost dusi la un hotel, unde au luat masa, ramanand uimiti de amabilitatea nemtilor. Dar nu toti americanii, au avut asemenea noroc. In timp ce avionul lui Byrd zbura spre casa, in directia portavionului, tinerii americani, care au decedat in timpul bataliei, au fost imbalsamati de medici.
Trupurile, identificate datorita placutelor de identitate, au fost puse in sicrie sigilate din masa plastica. Comandantul german, a intrat pentru a-i saluta pe cativa dintre ofiterii americani supravietuitori, pe care i-a numit ‘gogomani viteji’.”[1]
Sfarsitul neoficial al celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca urmare a infrangerii amiralului Byrd !
„Ziua urmatoare era 17 februarie 1947. Cadavrele americanilor au fost incarcate in camioane germane decopertate si au format un cortegiu mortuar lung, la care au asistat si ofiteri germani si americani supravietuitori, fiind inmormantare cu tot ceremonialul de rigoare. Pentru acesti americani si germani, acesta a fost sfarsitul neoficial al celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Pe aeroportul din Neu-Berlin, asteptau cinci farfurii zburatoare. Sicriele inchise ermetic, au fost aduse la bord, impreuna cu cei 26 de supravietuitori. La sfarsit, au urcat comandantul si echipajul sau in nava lider. O escadrila de cinci farfurii zburatoare, s-a ridicat silentios si a zburat in directia sud, catre deschizatura spre lumea de afara. Formatia a parasit interiorul Pamantului si a zburat in directia Australiei. La aproximativ 3.000 km sud-vest de Sydney, un portavion american, a incetinit la rugamintea transmisa prin radio de comandantul german. In timp ce comandantul flotei, contraamiralul Cruzen, asculta curios, Ben Miller, care se afla din nou la comanda propriului avion, a intrat pe frecventa radiofonica a farfuriilor zburatoare germane, putandu-l auzi pe un prieten de-al sau ce vorbea din farfuria zburatoare.
Americanul l-a rugat pe comandatul vasului, sa le permita germanilor, sa aterizeze pe pista, pentru a-i putea preda pe supravietuitorii americani. Farfuria zburatoare a aterizat pe punte. Aparatul comandantului plutea la o distanta mica in aer, supraveghind manevra. Americanii nu au facut nimic. Nu s-au dat ordine, nu au fost ocupate pozitii de lupta. Supravietuitorii au coborat din nava, cei valizi sprijinindu-i pe raniti. Echipajul vasului american statea langa ei, fara a schita vreun gest. Nimeni nu a vorbit. Cand a fost adus la bord ultimul cosciug, farfuria zburatoare, s-a ridicat silentios de pe punte si a disparut.
Amiralul Byrd, caruia i se daduse la infirmerie o doza mare de calmante, n-a mai putut participa la ultimul capitol al acestei tragedii. De pe pista portavionului si-a luat zborul un avion sanitar. In 20 de minute, el se afla in aer si zbura in directia Honolulu, Hawaii, unde baza Pearl Harbour, fusese deja anuntata sa-i primeasca si sa-i ingrijeasca pe raniti. In aceeasi noapte, dar la o distanta de 26.000 de km, de portavion, deasupra orasului Arlington din Virginia, au aparut la ora 20:00, mai multe farfurii zburatoare germane.
La un moment dat, s-au oprit in aer si au plutit deasupra mormantului soldatului necunoscut, apoi una dintre ele a rupt formatia si a aterizat pe o suprafata libera, de langa mormant. Usa s-a deschis si au coborat umbre negre, care au scos trupurile celor 30 de americani decedati cu doua zile inainte. Se pare ca exista un spirit, despre care se crede ca ar fi al soldatului necunoscut. Acest spirit, a aparut deseori, in trecut, cand era inmormantat vreun trup neinsufletit sub domul Capitoliului. Se pare ca multi l-au vazut la funeraliile lui Kennedy. A aparut si dupa moartea presedintilor Eisenhower, Hoover si Johnson.
In noaptea de 18 februarie 1947, in timp ce asezau cadavrele pilotilor in fata mormantului soldatului necunoscut, germanii au observat dintr-o data aparitia unui infanterist mort, care luptase in Primul Razboi Mondial, impreuna cu trupa americana participanta la expeditie. El a salutat scurt si a disparut imediat. Germanii au jurat ca vazusera spiritul legendar.
Nu se stie ce fel de masuri s-au luat in ceea ce priveste familiile si rudele. Cu toate acestea, 30 de oameni, cu diverse grade militare, au fost inmormantati cu toate onorurile la cimitir. Apoi trei din farfuriile zburatoare au zburat deasupra Capitoliului si a Casei Albe, unde locuia familia Truman, si au iluminat cladirile aprinzand in acelasi timp, cinci reflectoare puternice. Militarii din Washington, s-au alarmat, dar comandantul german a luat cuvantul pe frecventa aviatiei militare americane, spunand: ‘Aceasta demonstratie a superioritatii noastre este un avertisment.
Daca vrem, putem distruge atat Casa Alba, cat si Capitoliul cu raze ucigase. In decurs de cinci minute, aceste locuri istorice, ar deveni mormane de moloz si cenusa. In cazul in care nu vreti un razboi total, nu mai trimiteti alte avioane la noi. Daca vreti razboi, atunci ne vom lupta. Dar Noua Germanie, nu-si doreste altceva, decat pace si prietenie cu Statele Unite. Dusmanul adevarat al celor doua popoare ale noastre este altul, care inca sta ascuns. Ar trebui sa va ocupati mai mult de rusi!'”[1]
100 de avioane rusesti, distruse de OZN-urile naziste, Haunebu, atunci cand au patruns in Centrul Pamantului !
„In 1948, rusii, care tinusera sub observatie calatoria lui Byrd, din 1947, au trimis independent de americani, o armata complet echipata cu masini de lupta conventionale deasupra Polului Nord, spre interiorul Pamantului. Rusii aflasera ca americanii fusesera intampinati de germani, insa nu cunosteau deznodamantul, astfel ca s-au decis sa forteze de la bazele lor, intrarea prin Polul Nord. Aparatele rusesti au fost depistate de radarele americanilor, la Point Barrow, in Alaska. Ele zburau direct spre est. Trei statii canadiene, ii urmareau de asemenea pe rusi. Bazele americane, au raportat o suta de aparate, iar canadienii 97.
Prima intalnire aeriana a rusilor, a fost cu pazitorii intrarii de la Polul Nord – urmasii vikingilor, pe care germanii in numeau ‘vechea rasa’. Aparatele rusesti au fost retinute de acestia, dar apoi li s-a dat voie sa zboare mai departe, deoarece au sustinut ca se afla intr-o misiune spre Noua Germanie, in emisfera sudica. Au zburat mai departe, trecand pe langa sursa artificiala de lumina, de la ecuatorul lumii interioare, in directia emisferei sudice, unde erau deja asteptati de farfuriile zburatoare germane. Nici unul n-a scapat de catastrofa. Au disparut o suta de avioane rusesti, impreuna cu echipajele lor.
Cadavrele rusilor au fost incinerate. In decursul a patru ore si jumatate, deasupra Moscovei, au ajuns farfurii zburatoare germane, din care cenusa rusilor morti, a fost aruncata deasupra Kremlinului. Ca si la Washington, germanii au vorbit pe frecventa militara radio: ‘Aici se afla resturile pilotilor pe care i-ati trimis pentru a ne nimici.’ Moscova, a dat alarma de grad zero; aparatele de lupta, MIG, au decolat, ca sa le dea o lectie germanilor, insa unul dupa altul au fost ochite cu usurinta de acestia.
Fara sa se fi ales cu vreo zgarietura, aparatele germanie inca mai pluteau deasupra capitalei. ‘Data viitoare va vom nimici!’, se auzi mesajul, dupa care au disparut.
John, cauta din nou in dosar. ‘Am spus mai devreme ca Byrd a dat un interviu in Chile. Am aici cateva extrase din ziare. Lee Van Atta, corespondent al publicatiei ‘El Mercurio’, din Santiago de Chile, desemnat sa relateze despre aceasta expeditie, a scris despre interviul sau cu Byrd, de la 5 martie 1947, in cel mai mare cotidian din America de Sud, dupa cum urmeaza: ‘In continuarea facuta azi, amiralul Byrd, a afirmat ca Statele Unite trebuie sa ia masurile de siguranta, necesare, pentru a impiedica o invadare a tarii de catre aviatori inamici, care vin din zona polara.
Amiralul a spus ca nu vrea sa sperie pe nimeni, dar adevarul crud este ca in cazul unui nou razboi, Statele Unite, ar putea fi atacate de aviatori, ce sunt in masura sa zboare de la un pol la altul… In incheiere, a remarcat ca daca el avusese succes, atunci si alte persoane pot efectua o expeditie; propunea constituirea unei echipe din patru mii de tineri nord-americani, insotiti de o mana, de cercetatori priceputi. Amiralul a scos in evident, necesitatea ca tara sa, sa fie in stare de alerta si vigilenta, de-a lungul intregii fasii de gheata, care ar putea fi ultimul bastion impotriva invaziei…'”[1]
Aceasta este povestirea, destul de stufoasa, insa, in functie de ceea ce ati citit pana acum, si ceea ce voi prezenta in continuare, puteti trage, fiecare cate o concluzie !
SURSE
1. Jan Van Helsin in cartea sa „Organizatia Secreta Soarele Negru – Loja elitei celui de-al Treilea Reich”(titlu original „Die innere Wel, AMA DEUS – Verlag, 1998) , pag. 126-149