Am ajuns iarasi la ce imi place si anume: istorie, iar aici vreau sa vorbesc despre istoriografia poporului iudaic conform lexiconurilor de istorie universala. Desi am mai vorbit despre asta, trebuie sa o fac in acest articol pentru a justifica faptul ca toate persoanajele din biblie, pur si simplu sint mituri, ele ne-existand in realitate, nefiind consemnate de nimeni. Am scris mai multe aici:
Povestea regelui Solomon şi a templului său reprezintă în cea mai mare parte simbolism curat. La fel ca şi în cazul lui Moise, nu există nici o dovadă că ar fi existat un rege cu acest nume. Înainte de scrierea textelor biblice de către leviţi, istoricul grec Herodot (485-425 î.e.n.) a călătorit în Egipt şi a studiat istoria acestuia şi a Orientului Apropiat. El nu a auzit nimic de vreun imperiu al lui Solomon, de exodul în masă al israeliţilor din Egipt sau de distrugerea armatei urmăritorilor egipteni pe malul Mării Roşii.
Platon a călătorit în aceeaşi zonă, dar nu a auzit nici el nimic despre aceste subiecte. De ce? Pentru că sunt numai invenţii. Cele trei silabe care alcătuiesc numele lui Solomon: Sol-om-on, sunt nume ale soarelui în trei limbi diferite. Istoricul-mason de grad 33 Manly P. Hall scrie că Solomon împreună cu soţiile şi concubinele sale simbolizează planetele, lunile, asteroizii şi alte corpuri cereşti din casa sa – sistemul solar. Templul lui Solomon este un simbol al lumii soarelui. În legenda talmudică, Solomon este prezentat ca un maestru magician care înţelegea semnificaţia Cabalei şi putea să alunge demonii. Povestea sa este mai degrabă o expunere a simbolismului cunoaşterii secrete a leviţilor, sub acoperirea poveştii fabricate a „istoriei” ebraicilor.
Cartea Regilor şi Cronicile, care povestesc construirea Templului lui Solomon, au fost scrise la 500-600 de ani după ce evenimentele pe care se presupune că le-ar descrie ar fi avut loc. Exagerările din aceste texte sunt atât de mari încât sunt de-a dreptul hilare. Se afirmă că la construirea templului ar fi lucrat 153.600 de muncitori, timp de şapte ani.
Arthur Dynott Thomson (On Mankind, Their Origin And Destiny (Kessinger Publishing, P0 Box 160, Kila, MT 59920, USA, first published 1872, pag. 27) a calculat că în epoca noastră, costul unei asemenea lucrări ar fi de 7,9 miliarde de lire sterline! Iar Thomson a scris acest lucru în anul 1872! Oare la cât s-ar ridica el în zilele noastre? Aceste cifre sunt de-a dreptul ridicole, dacă ar fi înţelese într-un sens literal. În realitate, ele trebuie înţelese în sensul lor simbolic. Şi încă ceva: dacă Solomon nu a existat, ce ne-ar face să credem că „tatăl” său: regele David, a existat? Citesc tot felul de cărţi despre existenţa acestuia, dar singura sursă citată este Vechiul Testament scris de leviţi! Nu există nici o altă dovadă. Totul este o escrocherie, la fel ca şi ideea recentă (care face furori în ultimii ani) că linia genealogică a lui Iisus-David a ajuns în Franţa şi a dat naştere dinastiei Merovingienilor. După cum spune savantul şi cercetătorul L.A. Waddell:
„Nu există nici o dovadă scrisă, nici o referinţă greacă sau romană, care să ateste existenţa lui Avraam sau a oricărui alt patriarh ori profet evreu din Vechiul Testament. Nu există dovezi că ar fi existat Moise, Saul, Solomon, sau oricare din regii evrei, cu excepţia ultimilor doi sau trei”.
Istoria poporului evreu, așa cum ne este ea prezentată de istoriografia și arheologia modernă, nu corespunde acelei versiuni mitice redate de Biblie. Teme centrale ale istoriei relației omului (evreilor) cu Dumnezeu, precum istoria Patriarhilor, exodul, cucerirea Canaanului, istoria monarhică și exilul, ori nu au existat pur și simplu, ori ele s-au desfășurat sensibil diferit față de versiunea biblică a faptelor, aceasta din urmă dovedindu-se finalmente o versiune ideologizată și politizată, practic o încercare de rescriere naționalistă și expansionistă a istoriei de către monarhia regatului sudic (Iuda), după căderea Israelului (regatul nordic). Vezi pentru asta recenta lucrare a directorului Institului de Arheologie și Istorie de pe lângă Universitatea din Tel-Aviv, anume profesorul Israel Finkelstein, lucrare numită “Biblia dezgropată” (“The Bible Unearthed”).[14]
Istoria documentelor, anume a textului sacru însuși, și ea, oferă multiple motive de scepticism: istoria mișcării creștine de la începuturi, istoria canonului biblic, a sinoadelor și a scrierilor apocrife, dovezile istorice care sprijină poziția hermeneuticii moderne asupra anumitor pasaje biblice introduse sau modificate de-a lungul timpului.
„Din punct de vedere arheologic și istoric, redatarea acestor orașe de la epoca lui Solomon la perioada omridă are implicații enorme. Ea înlătură singura dovadă arheologică după care ar fi existat vreodată o monarhie unită cu capitala în Ierusalim și arată că David și Solomon erau, în termeni politici, nimic altceva decât căpitani ai ținutului deluros, a căror rază administrativă era limitată la nivelul local, adică la ținutul deluros.[1]”
„Dar excavările din orașul lui David au oferit descoperiri impresionante din Epoca mijlocie a bronzului și din secolele ulterioare ale Epocii fierului – dar nu din secolul al X-lea î.e.n. Cea mai optimistă evaluare a acestei dovezi negative este că Ierusalimul din secolul a X-lea era limitat ca suprafață, probabil nu mai mare decât un sat tipic pentru ținutul deluros.[2]”
„Dacă cineva vrea să susțină că Dumnezeu a inspirat fiecare cuvințel al scripturii, ce rost ar avea asta dacă nu avem cuvintele originare ale scripturii? În anumite locuri, așa cum vom vedea, pur și simplu nu putem fi siguri că am reconstruit cu acuratețe textul original. Este cam greu să știi ce înseamnă cuvintele Bibliei dacă nici măcar nu știm care sunt cuvintele ei! Aceasta a devenit o problemă pentru viziunea mea asupra inspirației, căci mi-am dat seama că nu ar fi fost mai dificil pentru Dumnezeu să păstreze neștirbite cuvintele scripturii decât i-a fost să le inspire inițial. Dacă el dorea ca poporul său să aibe cuvintele sale, cu siguranță i le-ar fi transmis lui (și poate le-ar fi transmis cuvintele într-o limbă pe care s-o înțeleagă, mai degrabă decât în greacă și ebraică). Faptul că nu avem aceste cuvinte ne arată, gândeam eu, că el nu le-a păstrat pentru noi neștirbite. Iar dacă el nu a produs acest miracol, nu pare să existe niciun motiv de a crede că el a produs miracolul anterior, cel de a inspira aceste cuvinte.[4]”
„Mi s-a cerut însă să predau un curs numit «Problema suferinței în tradițiile biblice». M-am bucurat de această șansă deoarece mi s-a părut o cale interesantă de a aborda Biblia: examinând răspunsurile date de diverși autori biblici întrebării de ce există suferință în lume, în special printre oamenii Domnului. Credința mea era și este încă: diverși autori ai Bibliei au avut soluții diferite la întrebarea de ce suferă poporul lui Dumnezeu: unii (cum ar fi profeții) gândeau că suferința provine dintr-o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcat; unii gândeau că suferința vine de la inamicii cosmici ai lui Dumnezeu, care produceau suferința precis pentru că oamenii făceau ceea ce era drept în ochii Domnului; alții gândeau că suferința vine ca un test pentru a vedea dacă oamenii vor rămâne credincioși în ciuda suferinței; alții afirmau că suferința este un mister și că e greșit să ne întrebăm de ce o îngăduie Dumnezeu; iar alții gândeau că lumea aceasta este un dezastru complet și că trebuie «să mâncăm, să bem și să ne veselim» atunci când o putem face. Ș.a.m.d. Mi se părea și mi se pare încă: una din căile de a înțelege vasta diversitate a moștenirii scripturale a evreilor și creștinilor este să înțelegem cum autori diferiți au răspuns la întrebarea fundamentală a suferinței.[5]”
„Prima întrebare era dacă Moise putea fi într-adevăr autorul celor Cinci Cărți ale lui Moise, din moment ce ultima carte, Deuteronomul, descrie în mod foarte detaliat timpul precis și împrejurările proprii morți a lui Moise. Alte incoerențe au devenit rapid clare: textul biblic era încărcat cu paranteze literare care explicau numele antic al unor locuri și remarcau în mod frecvent că dovezi ale faimoaselor evenimente biblice erau disponibile « până în ziua de azi ». Acești factori i-au convins pe unii cercetători din secolul al XVII-lea că cel puțin primele cinci cărți ale Bibliei au fost alcătuite, amplificate și înfrumusețate de editori ulteriori, anonimi și de revizori din secolele care au urmat. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și preponderent în cel de-al XIX-lea mulți cercetători critici ai Bibliei au început să se îndoiască de faptul că Moise ar fi avut ceva de-a face cu scrierea cărților Pentateuhului; ei au ajuns să creadă că Biblia era în mod exclusiv opera unor autori târzii. Acești cercetători au arătat ceea ce păreau drept versiuni diferite ale acelorași povești din cărțile Pentateuhului, sugerând că textul biblic era produsul mai multor scriitori care puteau fi astfel recunoscuți. O citire atentă a cărții Genezei, spre exemplu, a demonstrat două versiuni contradictorii ale creației (1:1-2:3 și 2:4-25), două genealogii foarte diferite ale urmașilor lui Adam (4:17-26 și 5:1-28), și două povești separate și rescrise ale potopului (6:5-9:17). În plus, erau zeci de dublete și uneori chiar triplete ale acelorași evenimente în poveștile călătoriilor patriarhilor, Ieșirii din Egipt și dării Legii.[6]”
Scriitorul şi cercetătorul evreu Alfred M. Lilenthal a scris:
„Nu există nici un antropolog reputat care să nu fie de acord că ideea de rasă evreiască este o prostie la fel de mare ca şi ideea de rasă ariană… Ştiinţa antropologică divide umanitatea în numai trei rase recognoscibile: rasa neagră, cea mongoloidă sau orientală şi cea caucaziană sau albă (deşi unii vorbesc şi de o a patra rasă, cea australoidă)… Membrii Credinţei evreieşti se regăsesc în toate cele trei rase şi în subdiviziunile lor”.
Nasul coroiat considerat atât de „evreiesc” este o trăsătură genetică întâlnită în sudul Rusiei şi în Caucaz, nicidecum în Israel. În anul 740 e.n., un popor numit khazar a trecut în masă la iudaism. Iată ce scrie Koestler în această direcţie:
„Khazarii nu au venit din Iordania, ci de pe Volga. Ei nu au venit din Canaan, ci din Caucaz. Din punct de vedere genetic, ei sunt mai înrudiţi cu hunii, uigarii şi maghiarii decât cu sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov. Istoria imperiului khazar, care iese treptat la iveală, începe să semene tot mai mult cu cea mai crudă festă pe care ne-a jucat-o vreodată istoria”.
Am scris un articol despre doi iudei care acuza foarte vehement elita evreiasca, asa cum o fac si eu aici, insa ei nu au putut fi etichetati ca fiind antisemiti, deoarece erau evrei, articolele le puteti citi aici aici -> http://www.fara-secrete.ro/un-evreu-denunta-nivelul-incredibil-de-rasism-pe-care-e-bazata-legea-evreiasca si http://www.fara-secrete.ro/un-evreu-curajos-acuza-ca-holocaustul-e-o-metoda-prin-care-illuminatii-ii-ataca-pe-cei-care-se-apropie-de-interesele-lor-are-dreptate
Cati dintre voi ati studiat Talmudul?
Cei care acuza pe altii ca sint antisemiti dat fiind faptul ca scriu ceva anume, ca si mine, nu inseamna ca si uram poporu acesta! Apoi sint si eu curios cate persoane au citit in viata lor Talmudul Evreiesc, talmud ce iarasi il voi analiza aici mult mai profund, pentru a se intelege de ce tot era interzisa traducerea sa in alte limbi!
Nu spun oare cartile de istorie DE CE sint urmariti evreii?
“De ce niciun alt popor in afara evreilor nu a fost gonit din orice tara in care a trait” sau “De ce in revolutia bolsevica s-au implicat aproape numai evrei – ei au fost cei care au planificat, finantat si executat? De ce sint bancile si mass-media in mainile evreilor? De ce in 1995 n-are voie sa intre niciun evreu in Malaezia?”
Bineinteles ca toate minoritatile posibile sint persecutate de secole, nu numai evreii. Acestia insa tot mereu, in permanenta. Trebuie sa existe un motiv. Asa cum veti vedea in acest articol, pe baza citatelor mele din Winston Churchill, George Washington, Benjamin Franklin si Martin Luther.
Nu poate fi negat faptul, ca evreii khazari (explic imediat) sint adanc implicati in tema “conspiratia mondiala”. Acest lucru n-are nimic de-a face cu fascismul si nici de zece ori pe atat cu antisemitismul, dupa cum voi demonstra in curand. Si inca ceva: toate sursele pe care le-am consultat pentru a raspunde la aceasta intrebare sint de origine evreiasca.
De vreo 40 de ani incoace, termenul de “antisemitism” se asociaza cu cuvantul EVREU. Incercati odata acest lucru, rostind incet in public numai cuvantul “evreu” si veti observa cum se indreapta un sir de capete in directia dumneavoastra. Cu acest termen, li s-au spalat creierele oamenilor, ei incearca din rasputeri sa combata abordarea publica a acestui subiect. Lucrul acesta nu este insa intamplator, ci provine chiar de la evrei. Se spune ca acestia au platit 4 milioane de dolari pentru a introduce in public prin intermediul organizatiilor ca “Anti-defamation -League of B’nai B’rith” (ADL) si “American Liberties Union” (ACLU) termenul acesta de antisemitism care este nepotrivit si neviabil. Nici acest cuvant si nici cuvintele “semit” sau “semitism” nu sint de gasit in vreun lexicon inainte de 1875.
S-a lansat in intreaga lume o pletora de filme din predominant evreiescul Hollywood, pentru a transmite o imagine inoculata neadevarata despre poporul evreiesc si a sa religie. In ce consta aceasta religie (Talmudica) vom afla dintr-un citat direct din Talmud.
Ce inseamna Evreu, Semit si Iudeu?
Unei parti a populatiei occidentale i s-a inoculat prin mass-kmedia controlate de evreii khazari ca termenul de “semitism” se refera in exclusivitate la evrei. Realitatea este insa ca un evreu are tot atat de-a face astazi cu un semit, cat are un american cu un grec.
Asta inseamna ca cine vrea sa-mi atribuie lansarea termenului de “antisemitism” nu si-a facut bine temele, caci altfel nu ar fi spus o asemenea “ineptie”. Iata cateva informatii suplimentare pe aceastea tema.
Nu am vorbit in articolele mele despre niciun semit, nici despre arabi, arameni, acazieni sau ebraici. Am scris despre persoane ca Jacob Schiff, clanul Rothschild si Warburg, clanurile Windsor, Karl Marx, Stalin, Lenin etc. Nici unul nefiind semit, ci din rasa Askenazim – KHAZARI!
Dezorientati? Lasati-ma sa clarific lucrurile.
Sa lamurim intai cativa termeni pe care lumea ii vehiculeaza zilnic. Cine sint de fapt semitii? Conform foarte conservatorului si avazatului “Oxford Universal Dictionary” (Enciclopedia Oxford):
“termenul de “semit” a fost utilizat intaia oara in 1875 si desemneaza o persoana care apartine rasei umane si care include aproape toate popoarele care, in Geneza 10 (Vechiul Testament) sint urmasele lui “Sem” fiul lui Noe (Enoh) si care au ca limba materna o limba semitica – de aici acazii, fenicienii, ebraicii, aramenii, arabii, asirienii…”[1]
In Lexiconul Langer de istorie universala se spune ca:
“ar trebui luata mereu in considerare raportarea termenului de “semit” nu doar la un singur popor, ci la o serie de popoare a caror limba materna este semitica”[2]
Ei bine, amatorul va spune:
“Iata, avem ebraici si semiti.”
Corect ebraicii sint semiti, dar se pune intrebarea, ce au ebraicii in comun cu evreii?
Asa cum veti vedea imediat, evreii moderni n-au NIMIC comun cu ebraicii.
Sa analizam impreuna istoria. Cine sint ebraicii?
Ebraicii nu-si au originea in Chaldeea, asa cum s-a sustinut adeseori in mod eronat. Dimpotriva, ei au venit ca straini in Chaldeea, unde au fost tratati si alungati ca atare de catre localnici.
Tara de origine a ebraicilor este descrisa in cartea I a lui Moise capitolul 10, versetul 30, ca fiind teritoriul intins de la Messa pana la Saphar, muntele dinspre iesire (ceea ce inseamna “muntele de est” de Ebal), deci spatiul de la Punt-Usal-Saba (Saba), in punctul cel mai sudic al Peninsulei Arabice.
“Salasurile lor se intindeau de la Mesa spre Sefar, pana la Muntele Rasaritului”[3]
Asa cum ati citit deja, in Vechiul Testament, Sem este numit fiul lui Noe(h) (Enoh), ceea ce este insa gresit. Acest lucru fusese stabilit, pentru ca Neemia si Ezra (scribul ezdra) au luat poeziile si legendele vechiului Babilon, mai intai le-au copiat si pe urma le-au falsificat dupa nevoile lor. (Asa cum au facut si cu povestirea regelui Sargon I, pe care au integrat-o povestii lui Moise, dar care insa avea in realitate o cu totul alta istorie. In afara de asta Moise a trait circa 2.300 de ani dupa Sargon I)
In fapt, ebraicii provin din acea zona geografica pe care ne-o indica si Vechiul Testament in carte I lui Moise, capitolul 10, versetul 30, si anume din partea cea mai ingusta a Marii Rosii, foarte la sud, la poalele muntelui Ebal. Din diferitele triburi, acolo s-a format un nou neam. Capetenia acestui neam era respinsa de tribul raiosilor al carei nume era Abil Habr. Dupa acest Abil Habr, noul trib s-a numit in curand al “habritilor”, din care mai tarziu s-a format denumirea de “ebraici”. Exclusii altor triburi s-au alaturat curand acestui nou trib al lui Abil Habr, precum si alti fosti sclavi si sclave. Astfel s-a format un nou popor de sine statator.
Pe tarm, Abil Habr a construit o fortareata si a cucerit repede insula Bara (Perim) aflata vis-a-vis, care apartinea de marele regat egiptean. Abil Habr s-a unit acolo cu triburile etiopiene ale amharilor si ale chabililor. Alaturi de ele, Abil Habr a invadat tinutul maurilor pana la lacul Ungan Ungan (actuala Uganda), cucerindu-l in intregime. Aici si-a creat regatul si aici s-a format adevaratul popor al ebraicilor. De atunci, mijlocul acestei tari a capatat denumirea de “Habr”, dupa Abil Habr.
Dat fiind faptul ca Abil Habr a facut poligamia lege, deoarece multe femei erau intretinute in acelasi timp, din toate aceste feluri de oameni care-i erau supusi a reiesit un popor cu adevarat nou.
Ajuns la maturitate, Abil Habr a fost lovit de o grea boala sexuala. In acea vreme era cunoscut un batran vrajitor din tribul genitilor din tinutul Sina (sau Sinai). Fiindca se spunea despre acesta ca infaptuia minuni prin jertfe sangeroase catre un zeu salbatic, l-a chemat si Abil Habr la el. Acest preot a adus ebraicilor ritul circumciziei si pe zeul sangelui si al razbunarii Iaho/Iahve/El Shaddai. Acest reptilian Yahwe i s-a aratat mai tarziu lui Avraam, urmasul lui Abil Habr, rostind cuvintele “Ani ha El Shaddai” (“Eu sint El Shaddai”), cerand multe sacrificii de sange si incheind contractul cu ebraicii (legatura de sange ebraica). Abil Habr isi extindea insa teritoriul stapanit si pregatea un razboi impotriva tarii Habas, al carei imparat era insa unrudit cu faraonul, cerandu-le astfel ajutorul egiptenilor. Faraonul care era pe atunci Sesostris I a trimis o flota si o armata, pregatindu-le ebraicilor o infrangere distrugatoare. Razboinicii faraonului au ocupat si fortareata Har Habr (Harar) si si-au infrant dusmanul pe deplin.
Cam asta e povestea lui Abil Habr!
Toate crimele ebraicilor pot fi citite in cartile de la Moise pana la Estera (cea din urma trebuind sa fie numita mai degraba dupa principiul criminal, “cartea lui Mardochai”), din asa-numitele “Sfinte Scripturi”, despre care niumeni nu stie a spune aceste 500 de pagini se gasesc mai mult de 70 de genociduri si masacre, nemainumarand numeroasele omoruri separate, cotropiri, furturi, violuri in masa si alte crime (de exemplu incestul). Si cel mai bun lucru e ca pentru toate aceste crime nu a existat nici o condamnare, ca sa nu mai vorbim de pedepasa. Dimpotriva, majoritatea crimelor fusesera comandate de catre Iahve si corespund pe deplin principiilor tamudice pe care le voi prezenta imediat. Si, in ciuda tuturor acestor lucruri, poporul evreiesc se identifica cu putine exceptii, cu acestia, cu legile si cu istoria lor sangeroasa.
Este totusi si o chestiune istorica faptul ca 95% din ACTUALII evrei ai secolul 21 NU sint de origine ebraica, adica semitica, ci de sorginte huno-turca. Ei n-au venit de pe Iordania ci de pe Volga, nu din tinutul Canaanului, ci al Cacazului si nu sint legati genetic de Avraam, Isaac si Iacob, ci de huni, unguri si de maghiari. Cum este posibil acest lucru?
Ei bine, poporul evreiesc se imparte in doua categorii: sefarzii si ashkenazim-ii. Sefarzii sint evrei de origine ebraica si au trait in Antichitate in Spania (in ebraica: Sefarad), pana la alungarea lor de la sfarsitul secolului al XV-lea
In editia din 1960 a lucrarii “Encyclopedia Judaica” gasim urmatoarele date:
“Pe pamant existau in anul 1960, 500000 de evrei de origine ebraica. Din categoria ashkenazim sau a evreilor khazaari se gaseau in acelasi an 11 milioane.”[4]
Cine sint Khazarii?
Va voi oferii un scurt rezumat al istoriei lor, din “Enciclopedia Iudaica” (Jewish Encyclopedia, Volume 4, article on Chazars, pag. 1-5):
“Khazarii sint un popor de origine turceasca, ale carei viata si istorie sint legate de formarea istoriei evreiesti in Rusia. Venind din Turcia, khazarii erau un grup de nomazi de stepa care-si duceau viata din jafuri si campanii de razbnare. In a doua jumatate a secolului al VI-lea, khazarii s-au indreptat inspre vest, stabilindu-se pe intreg teritoriul de sud al Rusiei, cu mult inaintea constituirii monarhiei Varegilor (855 e.n.). La acest moment, regatul khazar se afla in culmea istoriei sale si purta mereu razboaie.
N-a existat practic nici o perioada de la formarea khazarilor in care sa nu se fi AFLAT in razboi. Regatul khazarilor cuprindea teritorii de la Marea Neagra pana la Marea Caspica si de la Caucaz pana la Voga.
La sfarsitul secolului al VIII-lea, Chagan, regele khazarilor, sfetnicii sai si o mare parte a poporului sau s-au convertit la religia iudaica. Motivul l-a constituit, starea precara dintre regatul ostromic si victoriosii adepti ai lui Mahomed. Ambele parti le cereau khazarilor sa se converteasca la religiile lor (crestinism sau islamism), refuzandu-le insa pe amandoua, acestia au ales iudaismul.
In urmatoarele doua secole, nu numai majoritatea poporului khazar trecuse la religia iudaica, ci pana la mijlocul secolului al IX-lea adoptasera chiar toti khazarii aceasta confesiune.
Un urmas la tron al lui Bulan, pe nume Obadiah a fost cel care a improspatat regatul s ia consolidat religia iudaica. El a invitat carturari evrei sa se stabileasca in regatul sau si a intemeiat sinagogi si scoli. Poporul a fost initiat in Biblie, in Misna si in Talmud, iar khazarii foloseau scrierea ebraica. In limba insa, s-a pastrat predilectia pentru limba materna a khazarilor.
Obadiah i-a lasat tronul fiului sau Hezekiah, acesta i l-a lasat la randul sau lui Manaseh, iar la Manaseh lui Hanukah, un al alt fiu al lui Obadiah. Hanukah si-a lasat tronul fiului sau Isaac, Isaac fiului sau Moise (sau Manaseh II), care, la randul sau, i l-a lasat fiului lui Aaron si a urcat pe tron conform dreptului de urmas al khazarilor (dreptul divin al reptilienilor de a conduce!)
Varegii rusi s-au stabilit la Kiev, pana la ultima batalie impotriva khazarilor. Dupa o lupta crancena, rusii i-au invins pe khazari, iar patru ani mai tarziu, rusii cucereau intregul regat khazar de la est de Azov.
Multi membri ai familiei regale khazare au migrat in Spania, unii s-au dus in Ungaria, majoritatea populatiei a ramas insa in regatul sau.”[5]
Cam asa au patruns liniile genealogice regale in Europa, ma refer la liniile regale reptiliene, care au luat astazi conducerea intregii Europe!
Cea mai cunoscuta somitate istorica in domeniul autonumitilor evrei de pe teritoriul Europei de Est este indubitabil profesorul H. Graetz, autorul lucrarii: “Istoria evreilor” (History of the Jews). La pagina 44, el spune ca:
“khazarii exercitau un fel de religie fanatica, un amestesc de senzualitate si desfrau. Dupa Obadiah a urmat o serie de regi khazari (Chagan-ii), iar conform legii regatului, tronul nu putea fi ocupat decat de regi evrei. Si, pentru o vreme, stapanitorii altor natiuni n-au avut cunostiinta de convertirea puternicului regat la iudaism, iar cand le-au parvenit primele zvonuri, acestia au crezut ca regatul khazar fusese populat de resturile fostelor zece triburi.”[6]
Aceste informatii nu constituie un secret, ci au fost preluate din lexiconul evreiesc (“The Jewish Encyclopedia”). Iar aceasta demonstreaza ca, exceptand 5 sau 6% din actuala populatie evreiasca de pe planeta, NU exista nici o legatura sau sorginte ebraica deci nu sint semiti MAJORITATEA celor care se consiera semiti! Asta e adevarul!
Cei mai cunoscuti evrei khazari sint astaz membrii clanului Rothschild. Numele lor provine, asa cum am amintit, de la scutul rosu (Roter Schild), blazonul khazarilor, care atarna si de asupra magazinului lui Mayer Amschel Bauer de pe strada evreiasca din Frankfurt.
Si presedintii URSS, Lenin, Stalin, Hrusciov, Gorbaciov, El-tin si chiar “radicalul de Dreapta” Jirinovski au fost si ei evrei khazari.
E foarte important de inteles ca acest lucru demonstreaza ca termenul de “antisemitism” nu are nimic in comun cu acesti evrei, deci nu-si are locul in acest context, in timp ce dimpotriva, intreaga lume araba este de origine semitica (culmea ei nu se plang de antisemitism!!!).
Termenul corect ar fi in schimb acela de “evreo-fob”. Pana la urma, dreptate este de partea celor care sustin ca evreii de astazi nu-si datoreaza originile ebraicior. Iar acestia nu au nici cel mai mic drept de revendicare a unui stat Israel in Palestina, desi de curand Palestina a fost considerata independenta, cat de indenpendenta vom vedea pe parcurs!
Pe scurt. Actualii locuitori ai Israelului nu au niciun motiv si niciun drept sa locuiasca intr-un stat numit Israel, pentru ca nu au nici o origine ebraica ori israelita. Evreii moderni pot avea cel mult un drept asupra vreunui teritoriu din Rusia. Un alt autor evreu, expert in acest domeniu este Alfred Lilienthal care nu omite nimic in cartea sa “The Zionist Connection”, demonstrand cu numeroase materiale documentare ca:
“fondarea statului israelian in 1948 a constituit rezultatul final al masivelor intrigi politice dintre autenticii evrei khazari si impostorii din Anglia si SUA.”[8]
Nu este niciun secret ca dreptul statului sionist al Israelului la pamantul sau nu se fondeaza nici pe ipotetica origine a poporului evreiesc, nici pe mitologica uniune a lui Avraam cu Yahwe, ci pur si simplu pe legislatia internationala – pe hotararea ONU din 1947 de impartire a Palestinei! Iar aceasta decizie a fost “impusa” de catre khazari.
Si am aflat din “Organizatiile Secrete I” scrisa de Jan Van Helsing, cine a fondat ONU si cine se afla in culise. Toate deciziile veneau de la New York. Majoritatea stiu cu siguranta ca in New York locuiesc mai multi evrei decat in Ierusalim, ca New York-ul se afla aproape integral in posesia evreilor Khazari (nu numai bancile sau Federal Reserve, ci si imobile, terenuri, supermarketuri etc. …)
In autobiografia sa, rabinul Stephen Wise confirma aceasta afirmatie a lui Lilienthal ca fiind realitatea istorica:
“Oriunde s-a putut, arabii au fost mintiti si jefuiti pana in ziua de astazi.”[8]
Din acest punct de vedere, reise clar si precis ca cei mai mari antisemiti” ar evreii contemporani, adica khazarii, dat fiind ca acestia tortureaza cel mai mult popoarele arabe (aici ma refer la liderii evrei, la elita). care sint intr-adevar semite, prin razboaie si prin bancherii si magnatii pertrolului internationali, care sint evrei! Intelegeti toate aceste lucruri? Vedeti oriunde priviti, gasiti numai minciuni in povestile pe care le auziti in mass-media? Totul este o minciuna si inselatorie!
Nici sionismul politic nu este rod al activitatii ebraice, ci numai opera khazarica. O persoana care combate sionismul nu poate fi asadar numita “antisemitista”. Cel mult “anti-sionista” (sion=adorator al soarelui). Pana si termenul de “Sion” a fost insa falsificat de khazari. Un singur lucru grotesc este acela ca evreii raporteaza la ei muntele “Sion” pe care locuieste poporul stapanitor.
In “Noua Bibilie din Ierusalism”, psalmul 48 spune:
“Mare este Domnul si demn de lauda orasul Dumnezeului nostru. Muntele sau sfant se inalta splendid, el este bucuria intregii lumi. Muntele sau sfant se inalta parte in nord, el este orasul mrelui rege.”[9]
Cuvantul Sion este tradus gresit. In ebraica se citeste “Sion” si se numeste muntele “Sin” (sumeriana), care desemneaza muntele nordic – conform scrierilor templierilor (Societas Templi Marcioni) e vorba de muntele de la miazanoapte – actuala Germanie. Asa cum spune psalmul 48:
“Muntele Sion se afla departe la nord!”
- „8. In the Shadow of Empire (842-720 BCE)” (în engleză). The Bible Unearthed. Archaeology’s New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts. (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. pp. 189–190. ISBN 978-0-684-86913-1. „Archaeologically and historically, the redating of these cities from Solomon’s era to the time of Omrides has enormous implication. It removes the only archeological evidence that there was ever a united monarchy based in Jerusalem and suggests that David and Solomon were, in political terms, little more than hill country chieftains, whose administrative reach remained on a fairy local level, restricted to the hill country.”
- ^ Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2002) [2001]. „5. Memories of a Golden Age?” (în engleză). The Bible Unearthed. Archaeology’s New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts. (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. p. 133. ISBN 978-0-684-86913-1. „Yet excavations in the city of David revealed impressive finds from the Middle Bronze Age and from later centuries of the Iron Age–just not from the tenth century BCE. The most optimistic assessment of this negative evidence is that tenth century Jerusalem was rather limited in extent, perhaps not more than a typical hill country village.”
- ^ Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2002) [2001]. „9. The Transformation of Judah (c. 930-705 BCE)” (în engleză). The Bible Unearthed. Archaeology’s New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts. (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. p. 234. ISBN 978-0-684-86913-1. „The idolatry of the people of Judah was not a departure from their earlier monotheism. It was, instead, the way the people of Judah had worshipped for hundreds of years.”
- ^ Ehrman, Bart (2005). „Introduction” (în engleză). MISQUOTING JESUS. The Story Behind Who Changed the Bible and Why (ed. First Edition). New York: HarperSanFrancisco. p. 11. ISBN 9780060738174. „If one wants to insist that God inspired the very words of scripture, what would be the point if we don’t have the very words of scripture? In some places, as we will see, we simply cannot be sure that we have reconstructed the original text accurately. It’s a bit hard to know what the words of the Bible mean if we don’t even know what the words are! This became a problem for my view of inspiration, for I came to realize that it would have been no more difficult for God to preserve the words of scripture than it would have been for him to inspire them in the first place. If he wanted his people to have his words, surely he would have given them to them (and possibly even given them the words in a language they could understand, rather than Greek and Hebrew). The fact that we don’t have the words surely must show, I reasoned, that he did not preserve them for us. And if he didn’t perform that miracle, there seemed to be no reason to think that he performed the earlier miracle of inspiring those words.”
- ^ Ehrman, Bart (2008). „Suffering and a Crisis of Faith” (în engleză). God’s Problem. How the Bible Fails to Answer Our Most Important Question—Why We Suffer (ed. Adobe Acrobat eBook Reader). New York: HarperCollins. p. 7. ISBN 9780061578311. „But I had been asked to teach a course called “The Problem of Suffering in the Biblical Traditions.” I welcomed the opportunity because it seemed like an interesting way to approach the Bible: examining the responses given by various biblical authors to the question of why there is suffering in the world, in particular among the people of God. It was my belief then, and continues to be my belief now, that different biblical authors had different solutions to the question of why God’s people suffer: some (such as the prophets) thought that suffering came from God as a punishment for sin; some thought that suffering came from God’s cosmic enemies, who inflicted suffering precisely because people tried to do what was right before God; others thought that suffering came as a test to see if people would remain faithful despite suffering; others said that suffering was a mystery and that it was wrong even to question why God allowed it; still others thought that this world is just an inexplicable mess and that we should “eat, drink, and be merry” while we can. And so on. It seemed to me at the time, and seems so now, that one of the ways to see the rich diversity of the scriptural heritage of Jews and Christians was to see how different authors responded to this fundamental question of suffering.”
- ^ Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2002) [2001]. „Introduction: Archaeology and the Bible” (în engleză). The Bible Unearthed. Archaeology’s New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts. (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. p. 11. ISBN 978-0-684-86913-1. „The first question was whether Moses could really have been the author of the Five Books of Moses, since the last book, Deuteronomy, described in great detail the precise time and circumstances of Moses’ own death. Other incongruities soon became apparent: the biblical text was filled with liter¬ary asides, explaining the ancient names of certain places and frequently noting that the evidences of famous biblical events were still visible “to this day.” These factors convinced some seventeenth century scholars that the Bible’s first five books, at least, had been shaped, expanded, and embel-lished by later, anonymous editors and revisers over the centuries.
By the late eighteenth century and even more so in the nineteenth, many critical biblical scholars had begun to doubt that Moses had any hand in the writing of the Bible whatsoever; they had come to believe that the Bible was the work of later writers exclusively. These scholars pointed to what appeared to be different versions of the same stories within the books of the Pentateuch, suggesting that the biblical text was the product of several recognizable hands. A careful reading of the book of Genesis, for example, revealed two conflicting versions of the creation (1:1—2:3 and 2:4-25), two quite different genealogies of Adam’s offspring (4:17-26 and 5:1-28), and two spliced and rearranged flood stories (6:5-9:17). In addi¬tion, there were dozens more doublets and sometimes even triplets of the same events in the narratives of the wanderings of the patriarchs, the Exo¬dus from Egypt, and the giving of the Law.” - http://ro.wikipedia.org/wiki/Ateism
- In autobiografia sa, rabinul Stephen Wise
- In “Noua Bibilie din Ierusalism”, psalmul 48