Asta e cel mai greu paradox la care ar fi supusi adeptii religiilor iudaice sa raspunda! De ce? Pai, in primul rand acest paradox logic si rational, pune niste intrebari, aparent sucite, dar in acelasi timp esentiale pentru a vedea care ar fi “marile argumente” ale adeptilor cultelor iudaice care ar raspunde la acest paradox.
Epicurismul este doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului.
Termenul epicurianism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur. Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă și excesivă a plăcerii. În sens strict, se referă la o doctrină a lui Epicur și a discipolilor săi (spre exemplu, Lucrețiu), fondată pe baza idealului de înțelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniștea sufletului (ataraxia) este scopul moralei; această doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului) și să căutăm plăcerile simple și naturale ale vieții (conform hedonismului).
Istoric
Epicurianismul s-a dezvoltat în Antichitate, atât în Grecia, prin Epicur, cât și la Roma, prin Lucrețiu, în circumstanțe marcate de tulburări politice. Evul Mediu creștin îl va oculta și va contribui foarte mult la alterarea sensurilor sale, răspândind povestea epicurianului care aleargă după satisfacții, poveste care nesocotea idealul de înțelepciune propriu epicureismului antic. Acesta din urmă va fi reconsiderat în perioada Renașterii prin Montaigne și parțial în secolul al XVII-lea prin Gassendi și Hobbes.
Descrierea filosofiei
Filosofia lui Epicur este constituită din trei părți: cea canonică, ce expune regulile adevărului; fizica (din grecescul „psysis”, «natură»), care propune o explicație filosofică a naturii; și morala, care tratează despre condițiile vieții fericite. Ordinea acestor trei părți este importantă deoarece ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care îi va permite înțeleptului să fie fericit.
Canonica
Criteriile adevărului sunt senzațiile, căci ele ne pun în contact cu lucrurile exterioare. Corpurile emit particule fine («simulacre»), care întâlnesc simțurile noastre și permit astfel reprezentarea sensibilă. Aceasta nu este deci «subiectivă» sau înșelătoare: prin «simulacre» ea ne pune în contact cu lucrurile. Senzațiile repetate lasă în noi amprente care ne permit anticiparea percepției, prin intermediul căreia noi putem recunoaște obiectele.
Fizica
Urmând învățăturile lui Democrit (sec. V î.Cr.), Epicur propune o explicație atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente materiale minuscule și indivizibile, atomii. În starea inițială, aceștia se deplasează în vid și, prin întâlnirea lor și prin diversele lor legături, formează lucrurile și ființele. Astfel, nimic nu se naște din nimic: tot ceea ce există nu este decât o anumită combinație de atomi; de asemenea, moartea reprezintă descompunearea unui corp în elementele sale «atomice».
Epicur este deci materialist: deoarece orice lucru este o combinație de atomi, orice lucru este de natură materială. Sufletul însăși este o compoziție de atomi; iar ordinea lumii nu este rezultatul unui plan rațional sau al exercitării unei inteligențe divine, ci al hazardului. Ea s-a format prin jocul mecanic și orb de combinații atomice. Astfel, există o infinitate de lumi, iar cosmosul nu este veșnic.
În ceea ce îi privește pe zei (și ei materiali), ei există, dar, fericiți și independenți, tot așa cum vor să ajungă și înțelepții, ei se dezinteresează de lume și de lucrurile omenești.
Morala
În epicurianism, numai ataraxia (în limba greacă «absența tulburării») ca și concepție despre natură poate fonda o morală autentică, eliberându-ne de mitologiile populare, de spaime sau de superstițiile care se alimentează în realitate din ignoranța noastră cu privire la natura lucrurilor.
Astfel, dacă zeii sunt indiferenți, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material din atomi, nu avem de ce să ne temem nici de călătoria lui în regatul morții sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credințe obișnuite pentru greci.
Nu avem de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiți, corp și suflet și care nu este deci, decât privare de senzații. Moartea nu înseamnă nimic pentru noi, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem.
Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înțeleptului trebuie să se realizeze în această lume. Senzația, care este criteriul cunoașterii, este, de asemenea, și ghidul care ne face să căutăm plăcerea și să fugim de durere. Această fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care, acelea ale inteligenței. Morala epicurianistă este un hedonism care nu constituie o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură ci o promovare a unei juste reglementări a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă.
Potrivit Wikipedia.org[1]:
“Născut în insula Samos, fiu al atenianului Neocles, Epicur trăiește perioada de decadență a lumii grecești, după dominația exercitată de Filip al Macedoniei și de către fiul său Alexandru cel Mare. Epicur își urmează părinții în exil la Colofon, unde se afirmă ca profesor de filosofie.
Ține prelegeri în Mytilene (311 î.Hr.), unde se împrietenește cu Hermachos, viitorul său succesor, iar apoi în Lampsacos (310 î.Hr.). Haosul exterior al cetății îl determină să propovăduiască o reîntoarcere asupra vieții interioare. În 306 î.Hr., el cumpără o grădină (kepos), un teren situat la nord-est de Atena, unde va rămâne până la moarte. Aici adună o comunitate de prieteni care trăiesc în jurul maestrului, îndepărtați de viața politică. Își deschide propria școală de filosofie care rivaliza cu Academia și Peripatos. Prin activitatea de la Atena, Epicur pune bazele unui nou curent filosofic – epicurismul – cu un puternic ecou până la sfârșitul lumii antice. Ca și în cazul lui Socrate, pe care îl aprecia, moartea lui Epicur a fost aceea a unui înțelept senin și perfect stăpân pe el.
Scrieri
Diogenes Laertios menționează 40 de titluri din opera lui Epicur, remarcabile prin claritatea și accesibilitatea stilului și a limbii. Până la noi au ajuns 3 scrisori, Catheismul celor 40 de sentințe (Kyriai doxai) și fragmente disparate din restul operei, în primul rând din cea mai importantă dintre lucrările sale, Peri physeos (Despre natură).
Filosofia lui Epicur este construită din trei părți:
- Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals
- Physika (Fizica), ce propune o explicație filosofică a naturii
- Ethika (Etica), care tratează despre condițiile vieții fericite.
Ordinea acestor trei părți este importantă: ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care îi va permite înțeleptului să fie fericit.
Morala
Urmând învățăturile lui Democrit, Epicur propune explicația atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente minuscule și indivizibile, atomii. Pentru Epicur, numai această concepție despre natură poate fonda morala autentică, adică ataraxia (în gr., absența tulburării), eliberându-ne de mitologiile populare, de spaimele deșarte și de superstițiile care se alimentează în realitate din ignoranța noastra cu privire la natura lucrurilor.
Astfel, dacă zeii sunt indiferenți, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material de atomi, nu avem de ce să ne temem nici în legatură cu călătoria lui în regatul morții, sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credințe obișnuite pentru greci. Nu avem, de asemenea, de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiți, corp și suflet, și care nu este deci, decât privare de senzații. “Moartea nu înseamnă nimic pentru noi”, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem. Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înțeleptului trebuie să se realizeze în această lume.
Senzația, care este criteriul cunoașterii, este și ghidul care ne face să căutăm plăcerea și să fugim de durere. Acestă fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care acelea ale inteligenței. Morala lui Epicur este un hedonism (din grecescul hedone, plăcere). Hedonismul epicurian nu constituie totuși o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură. El promovează o justă reglementare a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă. De la Epicur avem exemplul mesei cu pîine si apă. Hedonismul promovat de Epicur, se deosebește de cel al lui Aristip din Cirene. Epicur numeste hedonismul bazat pe plăcerile fizice, promovat de catre Aristip „morala porcului”. El considera ca ataraxia poate fi atinsă prin cultivarea placerilor sufletului.”
În cadrul raționalismului științific se ajunge la îndoieli privind existența lui Dumnezeu nu datorită unei descoperiri anume, ci progresiv. Pe de o parte e simplu de pus sub semnul întrebării existența creației așa cum e descrisă de religie: știința nu a putut dovedi concludent că a existat un potop mondial iar secvența evoluționară a universului nu coincide cu nici o versiune a genezei religioase; mai mult, toate fenomenele care erau explicate ca supranaturale au căpătat în timp explicații științifice. În aceste condiții principiul parcimoniei (Briciul lui Occam) implică ipoteza prezenței divine ca nenecesară.
Problema răului
„Problema răului” e probabil cel mai vechi și mai puternic argument al ateismului contra religiei. Pe scurt, existența răului în lume e incompatibilă cu existența unui Dumnezeu binevoitor, și e mai rezonabil să concluzionezi că Dumnezeu nu există decât că există dar nu face nimic să oprească Răul.
Paradoxul lui Epicur este acesta, care evident e folosit ca si argument al ateilor:
“1. Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate?
Atunci nu este atotputernic.
2. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea?
Atunci el însuși este rău.
3. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume?
4. Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul?
5. Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”
Briciul lui Occram reuseste oare sa raspunda la paradox? sau nu?
Briciul lui Occram, este un fel de alternativa pentru explicatii logice si rationale la probleme cu adevarat profunde cum ar fi paradoxul lui Epicur. Citez de pe wikipedia.org[2]:
“Pluralitas non est ponenda sine necessitate („Nu trebuie să punem mai multe lucruri fără necesitate”) sau
Frusta fit per plura quod potest fieri per pauciora („În zadar se face prin mai multe ceea ce se poate face prin mai puține”)
Lama lui Occam, (numită și Briciul lui Occam) sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmații științifice. Lui William de Occam i se atribuie principiul conform căruia cea mai simplă explicație pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu își găsește formularea deseori în felul următor: “entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem).
A se considera situația omniprezentă a două teorii A și B, unde A este versiunea cea mai simplă a teoriei, care se potrivește cu datele, iar B este o versiune a lui A augmentată cu cu elemente adiționale care nici nu îmbunătățesc, nici nu dăunează problemei. Principiul briciului lui Occam ne sfătuiește să îndepărtăm elementele suplimentare din B, rămânând cu versiunea mai simplă A.
Deoarece pentru orice teorie există un număr infinit de variații care sunt în mod egal consistente cu datele actuale, briciul lui Occam este folosit în mod implicit în orice cercetare științifică. De exemplu, a se vedea teoria faimoasă a lui Isaac Newton privind “acțiunea și reacțiunea”. O teorie alternativă ar fi: “pentru fiecare acțiune există o reacțiune egală și opusă, cu excepția lui 12 Ianuarie 2055, când reacțiunea va avea intensitate înjumătățită”. Această adăugire aparent absurdă violează principiul briciului lui Occam deoarece este o adăugire care nu este necesară. Într-adevăr, fără o lege precum briciul lui Occam, nu ar exista nici o justificare filozofică sau practică pentru savanți ca să enunțe orice teorie în fața competitorilor ei care sunt ca număr infiniți. Prin urmare, știința nu ar mai putea să facă deloc prognoze.
Dificultatea în cazul briciului lui Occam constă în faptul că aceasta nu specifică, și nici nu este întotdeauna clar, care teorie este mai simplă. Mai mult, briciul lui Occam nu reprezintă decât o preferință estetică pentru simplicitate. Prin urmare nu poate fi considerată riguroasă. Există abordări matematice legate de aceasta, cum ar fi cele care rezultă din analiza bayesiană și teoria informației care urmăresc să cuantifice simplicitatea. O asemenea abordare este inferența numită lungimea minimă a mesajului.
Lama lui Occam nu afirmă că cea mai simplă explicație este de preferat indiferent de capacitatea sa de a explica neregularități și excepții. Principiul falsificabilității afirmă că orice excepție care poate fi reprodusă în mod veridic trebuie să invalideze cea mai simplă teorie, și că argumentul următor, în ordinea simplicității, care poate să încorporeze excepția în ca parte a teoriei trebuie să fie preferat în locul primei. După cum a afirmat Albert Einstein: “Scopul ultim al oricărei teorii este de a asigura ca elementele de bază ireductibile să fie cât mai simple posibil și reduse ca număr, fără să trebuiască să renunțe la reprezentarea adecvată chiar și a unui singur experiment”.”
Doctrinele orientale, cum ar fi filozofia budista, poate raspunde la paradoxul lui Epicur, prin argumentarea principiului lor panteist cu privire la Univers conform caruia energia care controleaza universul si dirijeaza totul intr-o ordine, ATENTIE ENERGIA, nu dumnezeu, nu dumnezei, ci ENERGIA, se afla in noi si noi sintem ca si universul o manifestare a ei. Asta suna a cautare a divinitatii in propria personala. Spinoza are o intreaga teza despre panteism, care e privita de teisti si gnosticii teisti ca fiind un fel egoism al unor persoane, desi ei nu pot raspunde la paradoxul lui epicur, ma refer la deisto-gnosticii.
Budismul de pilda, el ar spune ca karma este cea dupa care functioneaza Universul. Mai exact, faci rau, primesti rau, faci bine, primesti bine, deci e logic si rational, tocmai d-asta budismul e filozofie si nu religie habotnica!
Daca mergem pe principiul karmei raspundem la paradoxul lui Epicur si anume:
1. Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate?
Religiile iudaice gandesc in termeni de zei si dumnezeu, adica teistic, adica a crede si a te supune in fata unui zeu, cum ar fi yahwe, unul dintre multitudinea de zei biblici, islamici si iudaici. Raul exista in starea sa, conform Karmei, ca o stare ce planeaza asupra unei persoane care a facut rau si ea la randul ei. Caci atunci cand ne intrebam, “de ce este un copil bolnav de cancer, de ce s-a nascut asa?”, religiile deistici, adica cele cu credinta in zeul yahwe, spun ca zeul yahwe a pedepsit copilul pentru faptele parintilor, dar doctrinele orientale atrag atentia persoanelor spunandu-le ca in functie de faptele care le fac in viata asta isi vor primii o viata mai buna ori mai rea in urmatoarea, lucru ne-acceptat in religiile iudaice!
2. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea?
Yahwe intr-adevar este rau, caci vorbim de religiile iudaice, despre zei si dumnezei, nu va imaginati ca in univers exista niste zei care vor ei sacrificii animale ori de tamaie ca sa le simta mirosul. E prostie asta! Deci in doctrinele iudaice, dumnezeul iudeo-crestinilor este un dumnezeu negativ, nu ma credeti pe mine, cititi biblia, sa vedeti ce ordona evreilor sa faca, deci nu vrea sa opreasca raul!
3. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume?
In prima explicatie am argumentat ca atat raul cat si binele se afla in om, dar oamenii le pun pe seama unor zeii sau dumnezeu, incercand sa scape de anumite complexari in cazul esecurilor lor din viata si vor zice: “oh, m-a pedepsit dumnezeu, nu am crezut in el”, este ineptie asta, de parca esti obligat sa crezi in el, deci vedem clar ca totul e pe ideea credintei oarbe si a supunerii sau cum zic islamistii “pace si supunere fata de allah(yahwe)”, adica doua cuvinte antagonice, total opuse!
Nu exista rau total pentru toti, cum nu exista bine total pentru toti. Sint persoane care au viata de rahat ca sa le citez, sau de cosmar, iar ei pun asta pe seama unui dumnezeu atotputernic, dar pozitiv, pai ei nu vor putea sa raspunda la acest paradox, pe cand in budism s-ar raspunde asa: “exista rau doar pentru tine, ca si tu ai facut candva rau”. Asta suna a legea Karmei de care vorbeam la punctul 1, adica legea Cauza-Efect, nu poate exista efect fara cauza, iar o cauza are intotdeauna un efect ca un bumerang!
4. Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul?
Dumnezeii religiilor iudaice nu vor oprii niciodata raul. Asteptati degeaba, puteau sa opreasca razboaiele mondiale, cruciadele, inchizitia s.a.m.d. deci nu au facut-o de ce? pentru ca acestia sint o scuza cum spuneam pentru incompententa oamenilor, iar ei au nevoie sa dea vina pe ceva, iar acel ceva e faptul ca nu s-a rugat destul la dumnezeu. Cum spuneam, faci rau, primesti rau, faci bine, primesti bine.
5. Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”
Il numim dumnezeu, vorbesc aici in numele crestinilor, islamistilor si iudaicilor, deoarece NE ESTE FRICA DE EL! De cate ori nu ati auzit afirmatia: “nu mai are omul frica de dumnezeu!”, “nu iti e frica de dumnezeu?”, deci cuvantul care sare in ochii oricarui logician din aceasta afirmatie este cuvantul FRICA. Asta intra intr-o contradictie teribila cu asa-zisa pozitivitate a UNICULUI DUMNEZEU, dar scindat de iudeo-crestini intr-o sfanta treima. Adica dumnezeu, el e unic, dar in acelasi timp iudeo-crestinii l-au facut TATA, FIU si SFANT DUH, aici ar rade de ei orice logician. Mai exista un banc in care niste crestinii zicea asa:
SURSE