Nu personajul Isus este fondatorul crestinismului ci Saul din Tars, cel mai influent misionar creștin timpuriu. Este cunoscut de asemenea ca “Pavel apostolul”, “Sfântul Pavel” și “Saul din Tars”. Scrierile atribuite lui de către biserică (epistolele pauline) formează o parte considerabilă a Noului Testament. Influența asupra gândirii creștine din epistolele atribuite lui a fost semnificativă, în parte datorită faptului că a fost considerat un apostol proeminent al creștinismului în răspândirea Evangheliei prin comunitățile creștine timpurii din Imperiul Roman.
Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este – cum de altfel și normal – obiectul a nenumărate reprezentări iconografice, care însă pot fi împărțite în două categorii, funcție de tradiția exegetică urmată:
Prima tradiție, și cea mai veche, îl prezintă pa Saul lovit sau învăluit de un halou de lumină, ceea ce spune că Isus cel înviat i se revelează. Din această serie de reprezentării merită o mențiune aparte o miniatură a lui Hortus Deliciarum din sec. al XII-lea, în care doar Christos apare într-o mare de lumină, de unde îndreaptă spre Saul o sabie cu două tăișuri. Saul este prosternat la pământ între un lup și un miel.
Miniatura evidențiază astfel că la întâlnirea cu Domnul (care, după unii amenință cu judecata ținând sabia îndreptată spre vinovat) lupul s-a transformat în miel; după alții, însă – considerând chipul blând și privirea prietenoasă a Domnului – convertitului tocmai i se încredințează cuvântul pe care trebuie să-l ducă la toate neamurile și să-l predice și celor mici și celor mari și că el – Saul – va fi din dragostea lui pentru Christos ca un miel înaintea lupilor.
Cea de-a doua tradiție prezintă un aspect sau altul al aceluiași eveniment dramatic: Saul tocmai în momentul în care este aruncat jos de pe cal, sau deja căzut la pământ, de remarcat că aceste reprezentări prezintă și calul părtaș activ la acest dramatic eveniment (poate în legătură cu asinul lui Balaam, din Vechiul Testament). Acest tip de reprezentări își are originea prin sec. al XIV-lea, renașterea occidentală.
Izvor de inspirație pentru artiști a constituit și episodul narat în Fap 9,17-19: botezul lui Saul.
În general este reprezentat nud, cufundat în „izvorul vieții” (apa botezului), în timp ce porumbelul – reprezentarea plastică a Duhului Sfânt – îi vorbește la ureche. Merită o mențiune fresca Detchani din Serbia (1504): Pavel în picioare, nud în apa botezului, Anania, asistat de un acolit, cu lumânarea aprinsă în mână, citește formula sacramentală a Botezului.
Cu temperamentul său clocotitor a dobândit repede un loc de frunte în persecuția anticreștină (Fap 8,1u; 26,4-12; 1Cor 15,9; Gal 1,13; 1Tim 1,13). De la Ierusalim (și in genere de la Palestina) voia să extindă persecuția și în diasporă, unde trăiau înfloritoare comunități iudaice. Numit și întărit cu scrisori de recomandare de către Marele Preot de la Ierusalim el se îndrepta spre Damasc, faimos oraș sirian]]. Cu foarte mare probabilitate aceasta se petrecea prin anul 36 e.c..
Pe drum însă a avut loc celebrul episod al convertirii sale instantanee ca urmare a vederii lui Isus, care-i reproșa blând: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?” (în unele traduceri: “Saule, Saule, de ce mă cauți” – vezi terminologie)” (Fap 9,3-9), iar Pavel nu s-a mai îndoit niciodată, până la moarte, de realitatea acestei viziuni. De remarcat și faptul că Faptele Apostolilor prezintă de trei ori acest eveniment și nu fără unele detalii ce pune – pe drept cuvânt – dificultăți. Cu toate acestea inegalabil rămâne faptul că atunci, într-o clipă, Pavel s-a transformat brusc și misterios din persecutor în misionar, apostol al lui Christos. așadar după acest tainic eveniment Saul are primele sale contacte cu lumea creștină nu ca persecutor, dar ca ucenic.
Și-a recăpătat vederea – pierdută pe cale, în momentul viziunii – odată cu Botezul pe care l-a primit de la Anania din Damasc (cf Fap 9,9-19). Abia restabilit a încercat de-ndată o activitate misionară (sau cel puțin apologetică), dar fără succes (Fap 9,19-22). După această primă tentativă s-a retras în pustiul Arabiei, la sud de Damasc, unde a petrecut vreo trei ani (cf. Gal 1,17u) într-o reculegere ascetico-religioasă. Face o a doua încercare apostolică tot la Damasc însă, de data aceasta, se termină cu fugă: să scape de gărzile regelui Areta al IV-lea, Saul, este pus într-un coș și ajutat să evadeze pe o fereastră din zidul orașului (2Cor 11,32u; Fap 9,23-25). Atunci s-a îndreptat spre Ierusalim, unde a rămas 15 zile în compania lui Barnaba, care a și garantat pentru el eliminând astfel neîncrederea lui Petru, Iacob („fratele Domnului”) și a altor creștini (cf. Gal 1,18u; Fap 9,26-29).
A urmat o altă perioadă de tăcere și de solitudine petrecută, cel puțin în mare parte, la Tars (Fap 9,30; Gal 1,21). Prin 45 (cu probabilitate), Barnaba îl caută și-l cheamă într-o misiune în Antiohia Siriei. Cei doi, ajutați și de alții, au săvârșit o lucrare întrucâtva revoluționară: nu s-au ocupat atât de evrei cât de păgâni, prozeliți sau nu, pe care-i convertesc la creștinism și aceasta fără nici o trecere prin iudaism. O secetă urmată de foamete care a lovit Iudeea i-a făcut pe acești misionari colectorii unei oferte din partea antiohienilor, colectă pe care apoi (personal) au dus-o la Ierusalim. (Fap 11,25-30). La scurt timp după acest episod (46, dacă se merge pe probabilitatea deja expusă) au început marile călătorii misionare ale lui Pavel.
Un criminal ticalos in realitate!
Eroarea fundamentală de a se închina unui dumnezeu de carton, inventat de vechea clasă levito-rabino-fariseică a tribului lui Iuda și al lui Benjamin, a atras după sine alte și alte metehne, între care pedofilia, după numele sub care s-a încetățenit scârbavnicul nărav în chestiune. Tribulul lui Israel, dispărut din istorie după cucerirea asiriană din secolul VII (era veche), a respins pretențiile sacerdotale levito-rabinice, cu peste 1000 de ani înainte de guvernarea lui Pilat.
Celelalte triburi au acceptat însă jugul levito-rabinic. Târziu, după Ieshua, jidovul-securist, poliglot și talmudist Saul din Tars pune bazele dogmatice ale iudeo-creștinismului, care va reuși în câteva secole să cuprindă întreg Imperiul Roman, apoi întreaga Europă, o bună parte din lume. Pe care a condus-o la decadența actuală.
Iudeo-creștinismul nu s-a ientificat niciodată în întregime cu vreo formă de Stat sau regim politic non-iudaic. Dovadă că, inventatorul lui, iudeo-securistul Saul, devenit Sfântul Pavel, l-a conceput ca pe un cal troian iudaic, înfipt în centrul vieții publice a popoarelor non-semite. Printre semiții non-iudaici, la începutul secolului al VII-lea, a fost lansată, în Arabia, intreprinderea islamo-mahomedană.